UN CAIAC PENTRU UN VIS

 

Clic ! Revarsarea luminoasa a farurilor a disparut, iar parcarea din fata hotelului „Egreta” a recazut in intuneric. Sunt, din nou la Tulcea, gata de intalnirea cu Delta. Anul acesta, il am coechipier pe Ivan, un mare „cavaler al lansetei”.

Parasim masina, frematand de emotie si ne indreptam spre port, pentru a revedea Dunarea. Iat-o ! Curge la fel de lenes, leganand, in bratele ocru-galbui, somnul adanc al vapoarelor. Luminile, frante in unde, se pierd in intuneric. Privim si ascultam. Nimic nu mai are vreo importanta…

Soarele, care ne pare mai somnoros decat noi, isi intinde razele calde peste fluviu si oras. Facandu-ne loc, cu greu, prin furnicarul de oameni ce au acaparat, deja, portul, caram echipamentul la dana la care urmeaza sa ancoreze vaporul de Sulina. In scurt timp, constatam ca am reusit sa blocam intrarea pe ponton, cu cei doi saci, destul de mari, in care se afla piesele caiacului si restul de bagaje. Ne odihnim, fumand o tigara. Soseste vaporul. Marinarii ne ajuta sa depozitam bagajele pe punte. Mai fumam o tigara si sunetul sirenei vaporului pune capat chinului asteptarii.

Instalati la prova, strangem in maini bara metalica a parapetului. Etrava taie valurile, portul ramane, undeva, in urma, iar noi simtim, parca mai mult ca oricand, chemarea apelor…

La Crisan, debarcam ajutati de aceeasi marinari care ne ureaza navigatie buna. Cred ca padelele ne-au dat de gol, sau poate privirile noastre infometate de calatorie. Pe debarcader e forfota mare. Pescari, turisti, copii veniti in tabara, mormane de rucsacuri si lansete… Noi mai lipseam, cu ciudatenia noastra de barca ! Piesele caiacului se rasfira pe ponton, mainile asambleaza, leaga sfori, strang piulite… Intr-o ora, sub ochii curiosilor, „barca de panza” prinde viata. In timp ce asezam bagajele, cercul curiosilor se strange si, pentru a le da o sansa sa-l priveasca mai mult, fumam cate o tigara…

Gata cu leneveala ! Ne strecuram in cocpit si, din nou, dupa atata asteptare, punem padelele la apa, cu directia Mila 23. Incepem traversarea spre canalul Dunarea Veche. Valuri lenese ridica, la intervale de timp, mai intai prova, apoi tot restul caiacului. O liniste nemarginita ne cuprinde, ca intr-un caus de palma uriasa. La confluenta Dunarii Vechi cu bratul Sulina, admiram complexul turistic „Lebada”, compus dintr-o cabana, gen hotel, cu o capacitate de 74 de locuri, un restaurant, bar si un mic magazin. In apropiere, un turn cu trepte, de 30 de metri inaltime, a fost construit pentru a se putea privi peisajul inconjurator {ciudata idee}. Alaturi este un teren pe care se pot instala corturile, atat de indragite de turistii solitari. Cateva casute cochete maresc si ele capacitatea complexului. Din acest loc se despart multe drumuri favorabile turismului nautic. Pe Dunarea Veche se poate merge spre Mila 23, sau, pe bucla din dreapta a „marelui M”, spre lacurile Bogdaproste, Merhei si Raducului, ori spre Letea. Pe canalul Caraorman, spre sud, se poate ajunge la Caraorman si de aici la lacurile Rosu, Rosulet si Lumina. Iata cat de important devine complexul „Lebada”, asezat la intretaierea atator drumuri de ape.

Intram in pragul de ape format de canal si fluviu. In timp ce Ivan isi infinge padela in Dunarea Veche, eu fac acelasi lucru in Bratul Sulina. Cu cat inaintam, apele se domolesc, iar privirile noastre pleaca sa hoinareasca. De pe mal ni se fac semne prietenoase. Raspundem, cu padelele ridicate deasupra capului. Apropiindu-ne cat mai mult de malul stang, navigatia contra curentului ne cere mai putin efort. Soarele dogoreste. Spatele lui Ivan imi apare ca un ecorche’; numai muschi care controleaza, impecabil, padela.

Rate salbatice isi falfaie aripile deasupra noastra. Incet, intram intr-o lume de vis, un vis pe care l-am nutrit atata timp… Drumul ne duce spre nord-vest. Dupa 12 kilometri vom ajunge la Mila 23. Curentul devine din ce in ce mai slab, iar uneori avem impresia ca dispare. Din nou ratele salbatice isi fac aparitia, in zborul lor spre desisuri nestiute. Din loc in loc apar deschideri in stufaris, unele mari, altele mai mici. Irisii, cu florile desfacute, se simt, parca, in siguranta la poalele stufarisului.

Intr-un tarziu, destul de obositi, dupa primul contact cu apele, ajungem in varful buclei „marelui M”. Isi fac aparitia primele case de la Mila 23. Tragem la debarcader. Seara coboara o data cu noi. Lumea adunata ne priveste in tacere. Dar iata ca dintre pescari se desprinde vechea mea cunostinta, tata Potap. Bucuria revederii e mare si cum el nu vrea sa o imparta cu altii, ne si invita la el. Din nou padelele brazdeaza apa, pe drumul cunoscut si iata-ne intre salciile care-i inconjoara casa. Paharele cu vodca au clincanit, din nou, vesel, iar din pestele oferit in farfurii au ramas doar oasele.

Ivan aproape ca nu vorbeste, dar pupilele ochilor lui imi amintesc de cele ale unei pisici pornite, noaptea, la vanatoare. Tata Potap ma chestioneaza cat stam la el. Asta-i ! Nu prea stam, ci plecam maine spre Merhei. Ii pare rau, atat de rau, incat mai bea o vodca. Il intreb daca mai are „cartusul”. Nu-l mai are, caci a murit. S-a spart… las’ sa fie cu noroc !

Tantarii, dragii de ei, apar in escadrile compacte. Ivan se mira ca tata Potap si cu mine nu le dam importanta cuvenita, in timp ce el se infasoara, cat poate mai bine, in hanorac si mai incalta o pereche de ciorapi. Situatia mi se pare normala, caci tata Potap a golit o jumatate din continutul sticlei, iar eu strang din dinti, cat pot, ca sa arat ce deltas vechi si incercat sunt.

Ne-am despartit tarziu. Ceasul arata o ora dupa miezul noptii. Este ora la care coechipierul meu are idei, asa ca… iata-ne suiti in caiac si porniti in noaptea neagra, pentru o mica plimbare. Salciile au capatat siluete infricosatoare, iar zgomotele se amplifica mult. Ai impresia, mereu, ca, din negrul de catran al apelor, va iesi, mare cat negrul cerului, stramosul tuturor somnilor, pestele legendar, care ne va insfaca, cu tot cu caiac. Panza subtire ce formeaza granita intre noi si apa, nu-i chiar potrivita pentru a ne da un sentiment de siguranta. S-a facut si mai tarziu, asa ca hotaram intoarcerea. Maine vom avea un drum lung, iar tata Potap ne-a promis ca ne va trezi la ora 06. O data ridicat caiacul din apa, nu ne mai ramane decat sa beneficiem de odaia pusa la dispozitie de gazda. Asternutul curat si imbietor ne poarta, intr-o clipa, in lumea viselor. Punctual, tata Potap ciocane la usa. Pe jumatate adormit, imi caut hainele.

– Sa stii ca l-am visat… Avea un cap enorm, niste mustati groase cat degetul, iar coada… coada era enorma ! Peste trei sute de kilograme !

Mormaitul lui Ivan se aude prin patura:

– Asta, acum ai nascocit-o ! Cine te crede ?

Are dreptate. Cine sa ma creada ? Dar capul acela negru, cu o multime de dinti, capul acela mare si rau, care m-a urmarit… Numai noaptea e de vina !

Dupa cateva inghitituri de peste si o tigara, de ramas bun, ne imbarcam. Caiacul isi incepe drumul spre Matita. De la intrarea in canalul Eracle, ne iau in primire cufundacii. Mari si mici, o droaie de mogaldete cu pene, se tot scufunda si ies la suprafata in jurul nostru. Oricata viteza incercam sa imprimam caiacului, nu reusim sa ne apropiem, prea mult, de aceste pasari „submersibile”. Pe canalul Lopatna intalnim egrete. Albul lor stralucitor puncteaza, din loc in loc, albastrul nemarginit al cerului.

Ivan uita sa mai vasleasca, masurand, cu privirea, toate ungherele trestiilor care flancheaza canalul, de oparte si de alta. Din nou un cot. Al catelea ? Iesind in largimea apei, ramanem cu padelele in aer. Toata suprafata e acoperita cu discuri, de un verde proaspat, intre care se odihnesc superbele flori albe. Aparatele de fotografiat sunt scoase, pe bajbaite, caci ochii nu au timp decat pentru ce vad inainte. Nuferii stau neclintiti, parca ireali. Abia ne induram sa coboram, iar, padelele. Drumul continua printre cele doua siruri de trestii. Inca un cot, apoi inca unul…

Ajunsi la Matita, debarcam la cherhana. Forfota mare. Pescarii se pregatesc pentru deschiderea noului sezon. Ne interesam de locuri bune de pescuit si aflam unde si cand putem prinde somnul cel mare; pentru ca, neaparat, trebuie sa fie mare.

Fara a pierde timp, incepem traversarea lacului Matita. Mi se pare imens. Malul opus abia se vede, iar salciile, ce-l marginesc, par mai mici decat un bat de chibrit. Cand am parcurs o jumatate din distanta, intorc capul spre cherhana. Un punct inainteaza, cu viteza, spre noi, capatand, in final, forma unui caiac cu un om. Il anunt pe Ivan ca suntem „urmariti”. Cine e si ce vrea ? Admiram un caiac din fibra de sticla, oranj, de un singur loc. Stopeaza la o palma de noi. De la primele cuvinte, ne dam seama ca tipul e simpatic, „bolnav” de Delta si hoinar de unul singur, pentru ca nu a mai gasit amatori. Imi permit sa zambesc in barba. Noul nostru tovaras, Stefan, vine de peste munti, din Ardeal. Caiacul l-a construit singur. Cat timp fumam o tigara, ne admiram, reciproc, „sculele”, dupa care continuam traversarea. Intre salciile de pe mal, apare un canal ingust. Intram pe el si ne trezim in fata unei case de pescar. Trei dulai respectabili o pazesc. Intai latra, cat pot de convingator, iar cu cat ne apropiem se mai potolesc, pentru ca, in clipa debarcarii, sa ne lase chiar sa-i mangaiem. Nu-i nevoie sa te uiti prea mult ca sa observi ca sunt aproape morti de foame. Casa pare goala, iar locul e pustiu. In asteptarea stapanului casei, Stefan isi intinde cortul, iar noi hranim cainii. Noaptea vine, dar pescarul tot nu apare. Ivan aduce gramezi de stuf, care zac in spatele casei si le intinde in cerdac. Eu izbutesc sa gasesc, dupa o lada, doua paturi vechi si le intind peste stuf. Cateva scanduri, puse de-a lungul culcusului, ne feresc de vant. Inaintea plecarii, Ivan nu fusese de acord sa luam cortul si sacii de dormit, sub motiv ca vom dormi la pescari. Mai tarziu avea sa-mi para rau ca am cedat atat de usor. Intre timp, stuful paraie sub noi, cand ne intoarcem de pe o parte pe alta, iar paturile, scurte si subtiri, nu izbutesc sa ne acopere si sa ne incalzeasca. Totusi, a fost una din cele mai frumoase nopti, din cate stiu…

In zori, suntem mai harnici decat soarele. Facem, la repezeala, o cafea, dupa care incarcam lotca, legata de salcia din fata casei, cu lansete si momeli. Pescarii isi lasa, cateodata, lotca cu tot cu vasle si nu se supara daca o folosesti, cu conditia sa o legi la loc. Noi stim acest lucru.

Ne ducem la locul indicat, ieri, de pescari. Intre salcii exista un gropan. Punem, ca momeala, tipar, lansam si aprindem o tigara… Batul meu da semnalul. Cu gest reflex, intep si mulinez. Merge cam greu si banuiesc ca, in curand, o pereche de mustati isi va face aparitia. Lui Ivan ii tremura minciogul. Primul somn zace pe fundul lotcii. Are peste un kilogram. Pescarii l-ar trata cu diminutive, dar eu parca am mai crescut cu cativa centimetri. Pun alt tipar si, in timp ce lansez, trag cu ochiul la Ivan. Se uita la varful lansetei, de parca ar vrea sa-l manance.

Cu timpul, ochii nostri au prins, parca, fire de paianjen. Pe cer, soarele s-a inaltat, cam de ora 07, iar lansetele noastre n-au mai dat nici un semn de viata. Hotaram plecarea, cand lanseta lui Ivan tremura, apoi zvacneste. Mulineta se poticneste si e nevoie sa ciocaneasca in varga, pentru a o invarti iarasi. Stau cu minciogul in apa. Cu greu, l-a adus pana la marginea lotcii. Tot cu greu, am izbutit sa-l prind, dinspre coada. Acum loveste, furios, cu coada, in lemnul lotcii. E respectabil. Are in jur de 3 kilograme. Totusi, nu e pestele din vis…

Intorsi in tabara, am facut un bors pe cinste. Plecam, apoi, cu caiacul sa exploram canalele din jur. Spre seara, siruri de pelicani trec, ca niste planoare mari, la joasa inaltime. Zborul lor elegant ne incanta privirea. Se duc spre Merhei, fara sa stie ca maine vom lua drumul lor…

Ivan leaga cateva bagaje usoare in pupa caiacului, in timp ce mai verific o data, cu harta pe genunchi, traseul propus pentru astazi. Este ora 07. Stefan mai doarme inca. O ultima inghititura de cafea si sarim in cocpit. Caiacul isi implanta prova in apa ca o oglinda. Vaslim incet, in racoarea diminetii, pe langa perdeaua de stuf, in directia nord. La marginea stufului s-a adunat, adus de vant, foarte mult plaur. In ochiuri de apa, ivite din loc in loc, vad fugaci. Micile insecte alearga pe suprafata apei, cu o iuteala de neinchipuit. Cum fac sa nu se scufunde ? Foarte simplu ! Tot natura, saraca, a avut grija si le-a dotat, la picioare, cu pernite cu aer.

Cotim usor spre nord-est si iata ca apare canalul de legatura dintre cele doua lacuri. Suprafata apei a inceput sa faca riduri, iar in atmosfera domneste ceva… ciudat, sau poate asa mi se pare. Canalul nu este mare si, spre bucuria noastra, nici infundat cu plaur, astfel ca drumul decurge normal. In timp ce vaslim, Ivan imi povesteste despre o cetate scufundata in Dunare, undeva langa Calarasi, dar povestea lui ramane fara final, caci, in fata noastra, se deschide nesfarsita panorama de ape a Merheiului Mare. Nu mai vaslim, ci privim la acea imensitate. Deodata, vedem venind, dinspre sud, un sir de pelicani. Zboara atat de jos si sunt atat de mari,incat ni se pare ca ne-ar putea inghiti, cu caiac cu tot, intr-o clipa. Este incredibil; atata gratie si perfectiune in zbor, la niste pasari atat de grele !… Formatia s-a indepartat spre nord, in timp ce noi vaslim si iar vaslim, de-a lungul lacului, in cautarea unui loc bun de pescuit.

Toata ziua am avut un sentiment ciudat si m-am simtit la fel de ciudat. Peste n-am prins; nici nu s-a miscat pluta. Lansetele nu si-au gasit rostul. Spre seara, ne intoarcem la tabara noastra. Stefan mestereste ceva la caiacul lui. Nimeni nu are chef de mancat. Deschid o sticla de „cartalau”, dar nimeni nu vrea sa bea, nici macar o inghititura. Noaptea se lasa apasatoare, fara luna si stele. Norii grosi s-au tras, ca o plapuma, peste cer…

Dimineata, furtuna s-a abatut peste salcii, casa si lac. Valuri mari, inspumate, vin, maturate de vant, dinspre nord. Lacul Matita clocoteste. Deoarece nu stim cat va dura, nu putem ramane aici. In plus, Ivan are temperatura mare si se simte rau. Ii administrez cateva pilule, dupa care incepem imbarcarea. Ne luam ramas bun de la Stefan. Contactul cu apele lacului e dur. Valurile se izbesc in peretii de panza, cu furie. Spuma lor se imprastie pe piepturile si pe fetele noastre, iar apa se scurge in cocpit. Padelele paraie, amenintand cu ruperea. Navigam cu valul si vantul din dreapta, in timp ce caiacul scartaie, torsionandu-se pe valuri, iar zgomotele sunt acoperite, uneori, de rafalele vantului. Iadul de vant si de apa dureaza peste o ora si iata-ne ajunsi la cherhana, de unde, la adapostul trestiilor, ne intoarcem la Mila 23. La capatul puterilor, atingem debarcaderul si imi inchipui ca imaginea noastra {doi barbosi, uzi leoarca, in micutul caiac} nu este, nici pe departe, imaginea fericirii si totusi, rareori am fost atat de fericiti !

Apa se infiltrase prin bagaje si totul este ud. Pontonierul Cici ne pune la dispozitie camera pontonului. Tot el ne hraneste cu peste, „stropit” cu vodca, pentru a ne incalzi, si ne invita sa ramanem la el, cat dorim. Spre seara vine si prietenul lui, Serioja. Pescar cu multa experienta, Serioja ne povesteste o multime de lucruri despre viata lui si a pestilor. Il ascultam, pana ce noaptea bate spre ziua, cand, cu toata parerea noastra de rau, trebuie sa plece la greaua lui munca…

Soarele a aparut iar. Plecam cu lotca lui Cici la pescuit, intr-un loc in care, Serioja ne-a spus ca e peste mare si-l vom putea prinde spre seara. Vaslim mult, mancam, pe masura vaslitului, apoi… Dam tot cu tipar, dar cu nylon de 0,8mm si carlige mari. Asteptam mult, consumand aproape toate tigarile avute la noi, cand lanseta lui Ivan se zguduie. N-am mai vazut asa ceva ! Incearca sa mulineze, dar nu reuseste. Amandoi suntem convinsi ca s-a agatat. Lanseta e facuta arc si, deodata, tremura tare si se destinde. Ivan mulineaza. Nu stiu cat a durat si cat l-a plimbat. Niciodata n-am putut masure timpul, in astfel de situatii. Nu mai stiu decat de acel cap imens si parca rau {exact ca in vis}, care se iveste langa lotca. Arunc minciogul, prea mic si inutil si insfac securea. Lovesc, cu groaza sa nu gresesc. Apa se inroseste…

Ajunsi in sat, il cantarim. Somnul are aproape 17 kilograme ! Prietenii nostri vor spune, poate, ca e prea „pescareasca”. Eu insa stiu ca nu se putea altfel. Doar il visasem…

Pescarii se intorc si ei, dupa o zi de munca. Sunt pe apa de la ora 03. Serioja are in lotca aproape 300 de kilograme de peste. Dupa ce-l va duce la cherhana, va veni sa ne ia cu el, sa-i cunoastem familia si sa mai stam la povesti.

Dupa saramura si ciorba de peste ne asezam, cu tigarile aprinse, in tinda casei. Vantul isi culca pletele prin frunzisuri. Serioja povesteste despre peste… pestele cel mare, care i-a ocupat toata viata de pana acum. Pescuieste de cand se stie si se stie de cand era de-o schioapa. Mergea cu tatal sau ajutandu-l si invatand de la el cum se prinde pestele cu vintirul, cu setca si cu navodul, cum se curata si se sareaza, cum se usuca… Serioja isi retraieste, in aceste momente, copilaria si adolescenta, strans legate de ape si peste. Cred ca nu i-ar ajunge o luna ca sa ne vorbeasca despre asta. A fost, intotdeauna, printre cei mai buni pescari si rareori s-a intors cu lotca goala, doar atunci cand vremea i-a fost potrivnica. Stie locuri bune, prin garlele de langa lacul Fortuna si scoate de acolo, cu vintirele lui, somn mare si stiuca frumoasa. Lucrul cel mai important este sa cunosti locurile, apoi sa stii ce si cum ii place fiecarei specii de peste, in parte. Asta se invata de la cei batrani si de la ce observi de unul singur. Il intreb daca nu am putea sa mergem cu el, sa asistam la un pescuit. Raspunsul e categoric: „Nu se poate, caci e periculos”. In lotca nu e loc decat pentru pescar si sculele lui, iar doua lotci nu au loc prin desisul, pe care doar el stie sa-l strabata, deci caiacul nostru… Aici rade si da din mana. Isi aprinde o noua tigara, apoi continua cu propunerea unei vanatori, in luna septembrie. Suntem cu totul de acord, daca timpul ne va permite. Dar pestele e ca un magnet, asa ca Serioja revine la subiect. Peste mare se prinde din ce in ce mai greu. Unele canale, care au aparut ca legatura intre diferite garle, au facut ca pestele sa-si paraseasca vechile cotloane. In general, debitul apei, in intreaga delta, a scazut, iar pestele este foarte sensibil la aceste schimbari. Iti trebuie multa viclenie, ca sa-l vezi pe fundul lotcii.

Asa ne gasesc stelele, care ne aduc aminte ca trebuie sa ne ducem la culcare. Pentru noi, visul se implinise. In poarta, Serioja ne spune, jumatate in gluma, jumatate in serios:

– Sa nu pierdeti timpul pe drum, altfel va intalniti cu Cudulmii.

– Cu ce ?

Da din mana, nevrand sa mai pronunte numele, spre disperarea mea, care nu stiu nici azi, daca am inteles corect, sau nu.

– Omuleti mici, cu barbi mari si albe, care au trait, fara sa se insoare si, de cand au murit, hoinaresc noptile aiurea. E o legenda. Am sa v-o spun in septembrie, cand veti veni la vanatoare, cum ne-am inteles.

Dau sa ripostez, dar Serioja duce un deget la buze, scotand un sasait, apoi, razand, inchide poarta in spatele careia dispare. Nu ne intalnim cu aia mici, cu barbi albe si mari, caci avem ceva mai bun de facut si anume curatatul somnului. Cum eu il visasem si Ivan il prinsese, este si normal ca eu sa tin lanterna si el sa-l curate. Treaba nu e de loc usoara, nici pentru mine, nici pentru el, caci eu incerc sa reanimez o lanterna, in agonie, iar el trebuie sa-si fereasca mainile de dintii ascutiti, ca un brici, care mai musca si dupa moartea stapanului lor.

O data terminata treaba, ne punem ordine in bagaje, apoi iesim pe ponton, pentru a privi stelele. Sunt atat de aproape de noi…

Cand noaptea nu e inca alungata de zi, punem caiacul la apa. Vaslim pe canalul ce duce la Mila 18. Liniste deplina. Doar padelele clipocesc, abia auzit, facand caiacul sa alunece, cu prova, in zorii zilei. Totul, in jurul nostru, e gri. Stam, cu capetele descoperite, sub deasa sita a cerului. Cerne o ploaie marunta si rece. Trestiile ce marginesc canalul par triste, la fel ca noi, la fel ca pasarile ce stau zgribulite, prin cuiburi. Canalul isi deapana, monoton, drumul. Ajunsi la Mila 18, demontam caiacul si, tocmai cand terminam tigara, soseste si vaporul de la Sulina. Ne va duce la Tulcea, unde o parcare gazduieste masina, care ne va indeparta {pentru cat timp, oare} de lumea viselor…

 

DRUMUL „BROASTEI TESTOASE”

 

     Tocmai admiram rugina, care isi incepuse munca distructiva asupra frunzelor copacilor. Galbenul, ocrul si, cu putina timiditate, rosul, incepusera sa castige teren, in defavoarea tonurilor de verde. Salciile par mai plangatoare ca oricand.

Merg, de-a lungul satului Crisan, avand o multime de ganduri. Am venit de unul singur. La debarcader ma asteapta un balot cu barca pneumatica si alte bagaje. Mi-am propus sa ajung la lacul Trei Iezere, urmand traseul: canalul Dunarea Veche, lacul Merhei, lacul Matita, lacul Babina, garla Lopatna.

Scopul propus este de a face cat mai multe scufundari in lacurile Babina si Trei Iezere. Acestea mi s-au parut a avea cea mai limpede apa, din zona. Faptul ca sunt singur se pare ca ma apasa, chiar de la inceputul calatoriei. Dar soarele nu sta pe loc, ci coboara pe bolta cerului, amintindu-mi ca trebuie sa-mi incep munca. Deci scot barca din husa, ii montez podeaua, cuplez furtunul pompei de picior si incep sa numar… La 1800 de pompari, renunt. Dupa 40 de minute si dupa cat aer am pompat, a rasarit, din nimic, frumoasa mea barca „Arges 4”. Are 3,60 metri lungime, 1,70 metri latime, 0,70 metri inaltime. Am botezat-o „Broasca testoasa”. Stiu ca e greoaie si greu de manevrat pe vant si pe curent, dar mai stiu ca e singura ambarcatie capabila sa joace rolul de platforma, pentru scufundarile mele, ceea ce „Skipper” n-ar fi reusit. Am ales luna septembrie, pentru calatorie, mizand pe apele scazute. Cand apele scad, curentii devin aproape inexistenti.

Plecarea de la debarcader este lipsita de spectacolul de alta data. Trei pescari amatori, care asteapta vaporul spre Tulcea, fumeaza cu plictis. Cat am umflat barca, au bombanit, cate si mai cate, la adresa apei scazute, din cauza careia n-au prins peste. Nu-i intereseaza plecarea mea. Nici pe mine nu ma intereseaza, deloc, dar chiar deloc, vaicarelile lor, asa ca proptesc, cu nadejde, vaslele in apa. De la inceput imi dau seama ca traversarea va fi dificila. Barca are o flotabilitate considerabila, iar eu si bagajele nu cantarim mare lucru. Asa se face ca valurile fac, din pluta mea, o ambarcatie greu de manevrat. Desi soarele nu mai arde ca vara, caldura lui se face, totusi, simtita. Vaslesc si transpir. Neavand carmaci, sunt nevoit sa intorc, din cand in cand, privirea, pentru a corecta directia. Trebuie sa dai dovada de destula inconstienta, ca sa te aventurezi, de unul singur, in traversarea Dunarii, pe un „dop de pluta”. Curentul este atat de puternic si deriva atat de mare, incat sunt pe cale sa ma las pagubas. Castiga, insa, incapatanarea !

A durat mult, foarte mult, pana am ajuns la intrarea canalului. Pragul de ape, pe care l-am trecut, cu un an in urma, in tovarasia lui Ivan, a disparut. In apropierea malurilor, curentul e inexistent. Deci am avut dreptate !

O data intrat pe Dunarea Veche, urmez bifurcatia din dreapta, care merge spre nord-est. „Testoasa” mea devine ascultatoare, asa ca nu-mi ramane decat sa vaslesc si sa privesc. Palcuri de stuf strajuiesc canalul, intrerupte, cateodata, de salcii. Pana acum, nici o pasare nu si-a facut aparitia si asta ma face sa ma simt, din nou, singur. Astazi nu voi putea merge prea departe. Soarele a coborat si mai mult pe cer.

In dreapta apare canalul Ceamurlia Vest. Il depasesc si vaslesc in continuare, cu stoicism. Vremea trece, iar eu nu ma hotarasc asupra unui loc, pentru tabara de noapte. Pe stanga se deschide canalul care duce la lacul Bogdaproste. Un clipocit de apa imi arata ca numai sunt singur. Un cufundac, proaspat iesit din imersiune, isi scutura penele de apa. Zambesc, pentru prima oara, in cursul acestei zile si ma simt, totodata, fericit. El se duce in drumul lui, eu intr-al meu.

Iata un palc de salcii. Bun loc pentru popasul de noapte ! Cugetarea e insotita de acostare. Mai intai golesc pneumatica de bagaje, dupa care o trag intre salcii. Treaba e dificila, daca tin cont ca sunt singur si barca nu trebuie agatata in cioatele care zac la tot pasul, dar trebuie facuta. Ridic cortul, dupa care randuiesc bagajele. Constat ca am devenit foarte tipicar, in ceea ce priveste ordinea. Labele de inot, cele doua vizoare si tubul respirator le pun spre perete, sacul cu alimente spre usa, hainele de schimb, binoclul, busola si aparatul de fotografiat la mijloc, iar „armele de aparare” {arbaleta si securea} la intrare, sub salteaua pneumatica. Elanul meu se termina brusc, cand imi dau seama ca, tot eu trebuie sa aprind focul, pentru a fierbe apa si a gati ceva. Cum lemne sunt destule, aprind focul, pun, intr-o cracana, ceaunul cu apa, dar ma hotarasc sa nu gatesc nimic. Voi incalzi o conserva.

Soarele sta sa apuna, iar eu mestec a lehamite… Ce mi-a venit sa plec, de unul singur, in pustietatea asta ! Ziua mai e cum mai e, dar uite ca vine noaptea si pariez ca-mi voi aminti de mana aceea uriasa, de deasupra mea…

Cerul e luminat, cu ultimele puteri, de soarele aproape adormit. Aprind batranul felinar, pentru a-mi tine tovarasie. Fumez, intr-o liniste apasatoare. Apa clocoteste in ceaun, de cine stie cat timp. Imi fac un ceai si, sorbind bautura fierbinte, privesc canalul. Apele lui sunt linistite, ca ale unui lac. Licaritul timid al stelelor, ma aduce la realitate. S-a facut noapte, iar noaptea e data omului pentru odihna. Sting focul si, cu felinarul in mana, mai controlez o data barca si sforile cortului. Fermoarul sacului de dormit caraie, inchizand in el si somnul meu.

Mi s-a parut, sau cortul se clatina ? Nu mi s-a parut. Pur si simplu este zgaltait. Printre carpe si lucruri, sar afara sa vad ce se intampla. Spectacol de sunet si lumina ! Zeci de faclii, in continua miscare, lumineaza bezna. Omuleti, cu barbi albe, se zbenguie chiraind, sau trag de cort. Barbile sunt atat de mari, incat omuletii le calca cu picioarele. La vederea mea devin agresivi. Intind arbaleta in directia lor. Facliile sunt aruncate, cu o putere nebanuita, asupra mea. Apas pe tragaci. Harponul curge, moale ca o macaroana fiarta si cade la picioarele mele. Omuletii se arunca asupra-mi, intr-o sarabanda draceasca. Ma zvarcolesc, neputincios. Ma zvarcolesc…

 

M-a trezit senzatia de sufocare… Constat ca am capul intre sacul de haine si labele de cauciuc. Important este sa nu fi gaurit cortul cu picioarele. Nu l-am gaurit, dar ordinea, facuta de cu seara, a disparut. E o „babilonie”… Bidonul cu apa a cazut, iar o parte din continut a ajuns la biscuiti…

Afara, soarele rasfata natura cu razele lui caldute. Lumina lui si cerul senin ma binedispun. In timp ce iau micul dejun, ma surprind zambind. Deci Serioja a trimis omuletii, pentru ca nu m-am dus la intalnirea din toamna trecuta. Cum sa ma fi dus, cand mie nu-mi place sa vanez animale cu sange cald ?

Strang cortul, ingramadindu-l sub tenda de la prova, alaturi de calelalte bagaje. Mai arunc o privire in jur, amintindu-mi de harmalaia de asta noapte, dupa care imi incep drumul spre canalul Dovnica.

Aparand pe malul stang al Dunarii Vechi, canalul isi duce firul de apa in directia nordului. Este mai ingust decat bratul pe care, tocmai, il parasesc. Barca inainteaza usor, fara prea mult efort. Din loc in loc, spre maluri, zdrente de plaur zac in nemiscare. Din dreapta, din stufaris, apare o rata. Traverseaza canalul, din cateva lovituri de aripi, pentru a dispare spre apus. Cum nimeni nu ma grabeste, hotarasc sa incerc un pescuit la pluta. Ceva, cat de mic, pentru masa de pranz, tot trebuie sa cada. Arunc, peste bord, mica ancora si intind o linie, cu plumbaj fin, pentru obleti. Fumez in tihna…

Dupa o jumatate de ora, sunt multumit ca pluta mea, din varf de cocean, n-a luat foc, din cauza razelor soarelui. Nu s-a miscat, nici o zecime de milimetru. Strang undita si ridic ancora.

In continuare, canalul are devieri, foarte mici, de la directia nordului. Pe malul stang apare canalul care duce, dupa mai multe coturi, la lacul Polideanca. Doua inghitituri de gem si cinci de apa, imi sporesc puterile intr-ale vaslitului. De la Crisan, n-am vazut nici un suflet de om. In malul stang se deschide canalul de legatura cu lacul Sfistovca. Canalul Dovnica isi duce, in continuare, drumul de apa spre nord. Apare o gatuitura, de cateva zeci de metri, dupa care albia revine la dimensiunea cu care m-am obisnuit. Incep sa ma incing, in „cada” mea de cauciuc, ceea ce inseamna ca soarele incalzeste a amiaza. Dar, cine nu a prins peste, nu mananca, asa ca-mi torn o sapca cu apa pe cap si vaslesc, cu nadejde.

Dupa o vreme, isi face aparitia, tot pe malul stang, canalul care duce la lacul Serbota. Sunt tentat sa o iau intr-acolo, dar realizez ca, pana la Merhei, mai este destul drum si nu doresc sa ajung pe intuneric. Vaslesc, deci, spre nord. Dupa un timp, canalul se largeste, intrand in lacul Dovnica. Lacul are o forma lunguiata. Cat vad cu ochii, in dreapta si in stanga, este pustiu. Nici o pasare, nici o lotca de pescar. Scotocesc cotloanele malurilor, cu ajutorul binoclului. Nimic. Traversez apele linistite ale lacului si intru in canal. A mai ramas o distanta scurta de parcurs, asa ca fac o pauza, pentru a ma odihni fumand. „Testoasa” sta, cuminte, lipita de manunchiurile de stuf. O broasca grasa inoata lenes, pana in apropierea barcii. Priveste, parca nedumerita, apoi, dintr-un salt, dispare sub apa.

Reluand vaslitul, ma surprind cu gandul la mancare. Imi imaginez o ciorba acrita cu otet, in care plutesc bucati grase de somn. N-ar fi rau nici un ardei iute…

Iata ca am intrat in lacul Merhei. Acum mi se pare si mai mare decat anul trecut. Urmez malul stang, pentru a ajunge la canalul de legatura cu lacul Matita. Unii pescari il numesc „Suez”, dar eu nu vad motivul. Minunea se produce, cand ajung in dreptul canalului. Soarele a coborat destul de mult si nu mai dogoreste. Doua lotci, cu cate un pescar in fiecare, se apropie. Ne dam binete. Pescarii nu au chef de vorba. Sub stuful aruncat pe fundul lotcii, ghicesc cateva cozi de „fate”. La intrebarile mele, raspund cu greu. Sunt suparati pe apa scazuta. Din cauza ei, recolta de peste este foarte saraca. Pestele mare s-a tras spre Dunare. Pescarii isi continua drumul, spre cherhanaua de la Matita. Lotcile lor despica apa cu o viteza superioara barcii mele. O data cu soarele, care se pregateste sa apuna, ajung si eu la locul de popas, la care, cu un an inainte, fusesem cu Ivan. Cainii nu mai apar, casa e tot incuiata, iar de jur-imprejur nu e nici un suflet. Intind cortul, asez undita la mal, randuiesc bagajele, asigur barca, fac focul si pun ceaunul cu apa la fiert…

Peste nu s-a prins. Momeala e neatinsa. Deschid o conserva si o imping in jarul din marginea focului. Conturul salciilor de pe mal incepe sa se piarda in amurg. Cand termin de mancat, valul noptii acopera, ca un navod, tot ce pot cuprinde cu privirea…

Cand am scos capul prin deschizatura cortului, raman uimit. Pe cerul albastru, fara nici un nor, se deseneaza coroanele salciilor. Sute de nuante, a zeci de culori, imi incanta privirea.   Aproape toate culorile toamnei s-au adunat in salciile de pe mal. Privesc, indelung, peisajul. Un falfait de aripi ma desprinde din visare. O rata zboara, la mica inaltime, spre vest. Ziua incepe promitator.

Strang, la repezeala, cortul, pun barca la apa, o incarc cu bagaje, apoi imi pregatesc, tot la repezeala, un mic dejun. Cafeaua o beau din trei inghitituri, iar tigara o fumez doar pe jumatate. Mai arunc o privire in jur. Peisajul este de o cromatica deosebita. Apele lacului Matita sunt ca oglinda. Vaslind, mi se pare ca inaintez cu viteza si cu usurinta. In scurta vreme, apare cherhanaua. O ocolesc, deoarece stiu ca pescarii nu au chef de vizite atunci cand pestele nu se prinde. Redescopar, cu usurinta, canalul care face legatura cu lacul Babina. Chiar la intrarea in lac, intalnesc un pescar. Fundul lotcii sale colcaie de raci. N-am mai vazut, niciodata, atatia raci stransi la un loc. Dau binete si, spre bucuria mea, pescarul imi raspunde zambind. Se opreste din vaslit si bordurile celor doua ambarcatii se ating.

– Nu doriti niste raci ?

Nu doresc raci, dar doresc sa beau, cu cineva, un pahar cu votca, asa ca il rog sa-mi fie tovaras. Da paharelul de dusca, apoi imi spune, aratand spre fundul lotcii, ca numai din astia se mai prind acum. Pestele e speriat de apele scazute si s-a ascuns, in cine stie ce cotloane. Nu mananca si nu se misca in nici o directie.

Imi iau ramas bun de la pescarul a carui barba, usor albita, imi zambeste din nou. Vaslesc spre vest, spre o insula pe care imi voi organiza tabara. In curand ii ating malul. Montarea cortului imi ia doar cateva minute si, cum soarele arata miezul zilei, intind, din nou, sculele de pescuit. Dupa o ora, am adunat trei rosioare, patru cartasi si doi bibani. Curat rosioarele si carasii, apoi ii arunc in ceaunul in care fierbe apa. Bibanii ii voi praji pe jar. Cand mananci peste, dupa atata timp, totul iti apare in alte culori. Amiaza mi-o petrec facandu-mi siesta, cu undita in mana. Abia spre seara am mai prins trei bibani. Suficient pentru ultima masa pe ziua de azi !

Noaptea cade peste insula si lac. Am inceput sa ma obisnuiesc cu linistea si singuratatea. Ba, mai mult, o gasesc divina.

 

Strecor o privire tematoare spre cer. Senin si soare ! Aprind focul, in dimineata curata, lasand pe seama lui apa pentru ceai. Cu aparatul de fotografiat in maini, cutreier insula. Locul e minunat ! Declansatorul tacane. Sunt hotarat sa-mi incep scufundarile, atunci cand soarele va incalzi, mai mult, atmosfera. Pana atunci, pescuiesc. De fapt, nu fac altceva decat sa privesc nemiscarea plutei. Pestele nu are chef de mancat.

Cand soarele e gata sa atinga punctul cel mai inalt al curbei zilnice, incep pregatirile. Ingramadesc, pe podeaua barcii, labele de cauciuc, vizorul, tubul respirator si arbaleta. Vaslesc, o vreme, spre sud, apoi arunc ancora. Ma echipez si, printr-o basculare pe spate, parasesc barca. La inceput, apa mi se pare foarte rece, dar, treptat, ma obisnuiesc. Vizibilitatea este foarte buna. Dupa cativa metri, in fata vizorului apar cilindri de frunze. Sunt ai broscaritei. Aceasta planta are atat frunze subacvatice, cat si de suprafata, plutitoare.

Inot printre tulpini groase de nufar, care seamana cu franghii prinse in doua puncte – unul la suprafata, celalalt in adancuri. Temperatura se schimba o data cu straturile de apa. La suprafata, soarele bun si cald dezmiarda frunzele de nuferi. Caut, cu privirea, locul in care am ancorat barca. Nu e prea departe. Plonjez din nou, gandindu-ma ca arbaleta pe care o duc nu isi are rostul. Ea joaca, doar, rolul de lest. In timpul plonjarilor spre fundul apei, incerc sa pastrez o distanta fata de malul abundent, pentru a nu produce tulbureala.

Dar cine spunea ca nu sunt pesti ? Cateva rosioare stau adunate in jurul unor plante si par sa pasca. De cum m-au simtit, s-au indepartat dintr-o zvacnitura. Caut in alte zone de apa, dar intamplarea nu se mai repeta.

Frigul a inceput sa ma patrunda. Sparg, suprafata ca de oglinda a apei si ma bucur de vederea soarelui. Barca e la o distanta destul de mare si imi trebuie destul de mult timp ca sa o pot ajunge. Ma intind pe podea si, in timp ce imi prajesc pielea la soare, hotarasc sa nu ma mai scufund. Dar, dupa ce caldura mi-a ajuns in oase, imi schimb parerea si vaslesc in alta directie, pentru a cerceta si acele locuri. Ma scufund din nou intr-o apa transparenta si ademenitoare. Aceasta parte a lacului este mai putin populata de plante si ma gandesc sa-mi schimb directia, dar raman nemiscat. Prin fata mea trece, de la stanga la dreapta, un banc de bibani. Lumina venita de la suprafata se reflecta pe corpurile lor, aruncand scantei multicolore. Sagetile argintii au disparut, fara a avea timp sa apas pe tragaciul arbaletei. De fapt am uitat…

Revenind la suprafata, imi aerisesc bine plamanii, apoi continui imersiunea. Plantele acvatice par nemiscate de multa vreme. Cand ma ating de ele, simt o mangaiere prelunga. Un rac mare isi taraste, greoi, armura in care este incorsetat. Imping spre el varful arbaletei. Asta se pare ca il infurie grozav, caci isi misca, amenintator, clestii. Il las sa se linisteasca si continui sa inot cu miscari domoale. Incepe sa mi se faca frig. Deodata, o umbra aluneca in masa de apa. Din cateva miscari ajung la o distanta care imi permite sa recunosc, in acea umbra, un … ciortan. Nu ma grabesc. Ciortanul se opreste din drumul lui, de parca ar fi simtit primejdia. Prea tarziu, caci apas pe tragaci. Sageata tasneste. Arbaleta, cu tot cu mana, este impinsa inapoi de recul. Urmata de un sirag de bule de aer, sageata se infinge in tinta. Bietul  peste ramane, la inceput, nemiscat, apoi incepe sa se agite zadarnic. In curand cade in nemiscare.

Ajuns la suprafata, recuperez sageata de otel, cu prada si imi incep drumul spre barca. Sunt atat de obosit, incat abia mai gasesc forta necesara sa ma catar pe flotor. Pe podea sta arbaleta, harponul si pestele. Tremurand, din tot corpul, caut, cu miscari de robot, prosopul salvator. Vaslesc spre tabara. Cand barca atinge malul, constat ca soarele e, de mult, la apus.

Sunt hotarat sa prajesc ciortanul, pentru masa de seara si sa-l mananc cu mujdei de usturoi. Focul, prajitul si restul nu mi-au luat mult timp, caci le-am facut, pe toate, foarte repede. Foamea ma obseda…

Sprijinit de un trunchi de salcie, privesc apa lacului. Fumul tigarii se rasuceste intr-un fuior alburiu. Soarele se pregateste sa dispara. O mare parte din lac i-a imprumutat culoarea. Puncte mari se vad pe cerul senin. Marimea lor creste si, in curand, disting un card de rate. Cu falfaitul lor uniform si rapid trec, pe deasupra mea, indreptandu-se spre sud-vest. Pe suprafata lacului au aparut valuri mici. Abia acum constat aparitia vantului. A venit, pe nesimtite, punand stapanire pe apa, stuf si salcii. Nu este puternic, dar ar putea deveni, asa ca trag barca la mal, o asigur, cu legaturi trainice, dupa care verific sforile cortului. Sunt bine intinse. Intre timp, inserarea a alunecat peste natura si totul pare cuprins de amortire. Strang lucrurile risipite, din jurul cortului, ascultand cu atentie. Vantul isi mareste intensitatea. Stuful se unduieste, sub forta lui, fara nici o putere. Salcia de langa malul apei isi apleaca pletele mai mult, inmuindu-le in valurile impinse, la nesfarsit, de vant. Totul prevesteste vremea rea. Negrul de ivoriu, al intunericului, a venit. Inchis in sacul de dormit, astept resemnat, ca si stuful, ca si salcia…

 

Trasnetul m-a sculat din somn, cu bubuitura lui inspaimantatoare. Cortul se framanta sub furtuna nebuna. O ploaie torentiala se rostogoleste peste micul adapost. La lumina lanternei, descopar un firicel de apa, care se strecoara, timid, in interior. Nu mai e timp de pierdut ! Imi scot tricoul, apuc lopata de campanie si deschid fermoarul de la intrare. Afara e potop ! Incep sa sap un sant in jurul cortului, pentru scurgerea apei. Daca as fi facut acest lucru, inainte de culcare, n-as fi fost nevoit sa ma balacesc acum, prin noroi, sub torentul de apa rece, care ma ingheata. Dar, cum neglijenta se plateste, aproape intotdeauna, sap fara sa cracnesc, bajbaind pe intuneric. Natura e totusi buna, caci, din cand in cand, lumina puternica a fulgerelor ma ajuta sa nu tai cortul, cu lopata. O data treaba terminata, iar eu aproape inghetat, ma strecor la adapost. Ma frec, bine, cu prosopul, ma imbrac cu haine uscate si imi torn, drept multumire, in pahar, putina „tarie”… Nici nu e nevoie sa aprind lanterna, caci lumina fulgerelor e suficienta. Cu putina bunavointa, as putea citi. Dar cine are chef, acum, de asa ceva ? Peretii cortului se indoaie sub torentul de apa si vant. Linistea s-a ascuns, cine stie unde, alungata de vacarmul trasnetelor. Poate ca, pana la urma, toate se vor uni, intr-un cantec de leagan si voi adormi, fara sa stiu cand si fara sa simt…

 

Furtuna a durat doua zile incheiate. Cortul s-a mentinut pe locul lui, fapt care ma mira, avand in vedere „tonele” de apa aruncate, cu furie, de vant. La un moment dat apa a inceput sa se strecoare, prin coltul din stanga al intrarii si am fost nevoit sa adancesc santul. Dar cel mai neplacut lucrua fost ca, neputand sa fac un foc, a trebuit sa mananc conserve reci si sa beau „ceai de pruna”.

Stau in picioare si privesc „campul de lupta”.! Un adevarat haos. O multime de cioate si vreascuri au fost aruncate de furtuna, pana in imediata apropiere a cortului. E de mirare ca nu mi-a bagat, macar unul, pe gat ! Valurile au incalecat malul si au parcurs o distanta apreciabila, ajungand pana la barca. Noroc ca o ancorasem solid, altfel as fi ramas izolat in pustietate. O multime de bucati de stuf stau aruncate in toate directiile, la un loc cu crengile rupte si smulse de vant. Privelistea e apasatoare. Pe cer, tavalugi de nori grei, calatoresc, ingramadindu-se unii in altii, spre sud. Nu stiu ce ora este. Cu miscari incete, incerc sa fac ordine in bagaje. Pregatesc, apoi, barca pentru drum. Dupa un timp privesc, din nou , cerul si dau un chiot de bucurie. Norii s-au rupt, lasand putin loc celui mai frumos albastru din lume.

In asteptarea uscarii cortului, aprind focul si pun ceaunul cu apa la fiert. Cand ceaiul e gata, il torn intr-o cana mare. E atat de bun si firebinte, incat beau trei cani, una dupa alta. Soarele inca nu vrea sa-si faca aparitia. Totusi, griul norilor a pierdut teren. Cerul s-a luminat pe o mare intindere. Intre timp cortul s-a uscat, ajutat si de caldura focului din apropiere. Strang tot echipamentul si, dupa ce trag barca la apa, il ingramadesc si il leg de podeaua de lemn. Intind deasupra husa, caci nu se stie cat de capricioasa poate fi vremea…

Mai privesc o data locul in care fusese montat cortul… Imi amintesc ca, in prima noapte, mi-a fost frica, in a doua m-am obisnuit, in a treia mi-a fost frig…

Vaslele se afunda in apa linistita, sleita de puteri. „Broasca testoasa” isi incepe drumul, greoi, spre marginea lacului. Dupa aproximativ o jumatate de ora, ajung la intrarea in canal. Trtestiile care il marginesc sunt culcate si incalcite. Inca una din rautatile furtunii.

Vaslesc impotriva curentului, ceea ce ma oboseste. Spatele si palmele ma dor, iar picioarele mi-au amortit. Canalul Babina ia sfarsit si barca intra in canalul Lopatna. Aici curentul mi se pare mai puternic si, dupa cateva minute de vaslit, sunt nevoit sa trag la mal, pentru a ma odihni. Iata diferenta dintre un caiac si o barca pneumatica. In timp ce primul aluneca, ca o sageata, cealalta se taraste, pur si simplu, iar cand e vorba de lupta impotriva curentului… ce sa mai vorbim…

In timp ce ideea lasa a abandonarii mi se strecoara in suflet, se produce minunea. Soarele, cel bland si cald, apare ca un semn bun. Natura indurerata, parca, renaste capatand putere si culoare. Plin de elan, ma pregatesc sa infrunt curentul, cand, de dupa trestii, apare o lotca. La vasle se afla un baiat a carui varsta pare sa fie cam de 18 ani. Vazandu-ma, se indreapta spre mal. Dupa ce ne salutam, aflu ca il cheama Andrei, ca se indreapta spre Matita, ducand cu el vintire, ca furtuna a facut ravagii la Mila 23 si ca apele au crescut destul de mult. Acest din urma fapt, de altfel neobservat de mine, este imbucurator, pentru ca, peste catva timp se va prinde peste din belsug. Ne luam ramas bun. Andrei se indeparteaza repede, in timp ce eu ma misc greoi si cu mult efort. De pe cer, soarele pare sa ma sustina. Plutesc pe o apa tulbure. Curentul poarta cu el crengile copacilor jefuiti de furtuna. In timp ce le privesc si ma odihnesc agatat de stuf, vantul isi incepe activitatea. Asta n-ar fi mare lucru, daca nu s-ar alia cu curentul canalului. „Broasca testoasa” abia se misca. In fata, la aproximativ noua metri, apare canalul Polideanca. Acest canal face legatura intre Lopatna si lacul Polideanca. Cei cativa metri pana la canal mi se par nesfarsiti. Bratele ma dor, iar degetele m-au amortit. Cu greu, cu foarte mult greu ajung la intrarea in canal. Degetele chircite reusesc sa lege barca de trestii. Abia aici, la adapostul lor, imi dau seama de intensitatea vantului. Asta inseamna ca planul initial a esuat. Apa tulbure nu ma va lasa sa vad nimic, in imersie si nu am altceva de facut decat sa ajung in Dunarea Veche, prin lacul Polideanca si canalul Dovnica, apoi, mai departe, la Crisan. In timp ce consult harta, constat ca mainile nu-mi mai sunt atat de amortite. Hotararea fiind luata, reiau vaslitul prin canal, la adapostul trestiilor. Drumul fara efort este o placere. As putea spune ca „broasca” mea strabate canalul ceva mai repede. Optimismul se sfarseste o data cu canalul, caci la intrarea in lac reancepe calvarul. Suprafata apei este incretita de valuri, iar vantul tinde sa impinga pluta de cauciuc inapoi. Nu voi putea traversa lacul, asa ca va trebui sa-l inconjur, pe langa mal, pentru a ajunge la canalul de legatura cu Dovnica. Pana sa-mi vad visul realizat, mi se termina toate fortele. Imi scot tricoul, care arata ca scos din apa lacului. Soarele, cu caldura lui tomnatica, ma usuca. Deasupra, un grup de rate se indreapta, in formatie, spre sud. „Testoasa” isi reia drumul spre est. Trebuie sa fi trecut, de mult, ora pranzului. Privesc, din cand in cand, cerul senin. Ce schimbatoare e vremea…

Pe inserat, ajung la intersectia cu canalul Dovnica. Vantul, se pare, a obosit. Important este ca a disparut, tot atat de brusc precum a aparut. Scotocind, cu privirea printre trestii, vad, la mica distanta, doua rate. De fapt banuiesc ca sunt rate, caci a inceput sa se intunece. Isi tot baga capul in apa, apoi isi ciugulesc penele. Varful bont al barcii patrunde, in sfarsit, in apele Dunarii Vechi. Navigatia devine din ce in ce mai grea, din cauza oboselii si a intunericului. Intru, de doua ori, in mal, fara sa-mi dau seama. Ma inspaimanta gandul ca as putea sa nu vad un ciot, care, cu siguranta, ar sfasia barca. Aprind felinarul, montandu-l in prova, apoi continui sa vaslesc. Nu peste mult timp intru, din nou, in mal. Asa nu se mai poate ! Scotocesc, cu lanterna, malul, dar nu vad nici un loc in care sa pot monta cortul. Cu atat mai bine ! Asta ma scuteste de un efort in plus. Leg barca de trestii si, ca sa fiu sigur, arunc ancora. Mestecand biscuiti cu gem, ma gandesc ca drumul, aproape, s-a incheiat. Maine, probabil, ma voi imbarca, la Crisan, pentru a ajunge, cu vaporul, la Tulcea. Ingramadesc bagajele in prova, sub tenda si intind sacul de dormit. Dupa ce intru in sac, trag invelitoarea barcii pana sub barbie. Cerul e plin de stele. De doua din ele e agatat un hamac, in care stau intins. Stelele strlucesc misterios, iar hamacul se leagana, se leagana…

 

Va urma…