Zorii unei zile de sfarsit de octombrie, ma gasesc la bordul barcii. Soarele, mai harnic decat mine, lumineaza cerul in trei culori: galben, rosu si violet. Acoperisurile caselor par sa se fi aprins. Motorul isi canta melodia monotona, iar barca urca Bratul Sfantu Gheorghe pana la kilometrul 9. Arunc momelile celor doua lansete in speranta prinderii unui crap. De patru zile n-am prins nimic in afara de cativa ciortani pe care i-am eliberat. Este cald, apa a scazut si e calda si ea. Asa ca pestele nu se lasa pacalit. De! Motive pescaresti cand nu prinzi nimic. Sunt la mijlocul unei liziere de stuf si aici ar trebui sa stea crapul. Teoretic… Au trecut trei ore si… nimic. Doar zgomote ciudate venite din spatele stufului. Ce sa fie? O pasare? Un bizam? Pornesc motorul si intru cu varful barcii in stuf pana ajung la grind. Cu aparatul de fotografiat in mana, pasesc pana dincolo de cortina deasa a stufului si… raman incremenit!

Copaci mari cu trunchiuri scorburoase din care te astepti sa iasa orice, desisuri de crengi incalcite, de netrecut, liane groase cat bratul, crengi contorsionate nefiresc si crescute in directii aproape imposibile, alcatuiesc o lume pierduta, o lume de vis, o lume plina de mister. Crengile unor copaci, in cautarea unei ferestre de lumina, s-au rasucit in aer, asemeni unui urias tirbuson, patrunzand printre alte crengi si liane. Par a fi bratele unei gigantice caracatite gata sa prinda orice intrus. O lume fabuloasa, o lume numai a mea, pentru cateva minute. Si pentru ca e numai a mea am sa o iau si in memoria aparatului de fotografiat…