Zorii zilei ne gasesc la intretaierea Canalului de Centura cu Canalul Tataru, la o noua „partida de stiuca”. Edi si cu mine, aruncam „tablitele” argintii in borduri opuse, pentru a pescui la trena. Theia urca, domol, pe curentul canalului. Timpul trece si nu avem nicio trasatura. Pe cand nu mai speram, Edi opreste motorul si incepe recuperarea firului. Are o stiuca. Marimea prazii il multumeste. Zambeste, isi aprinde o tigara si porneste motorul. In scurt timp, am norocul sa ma bucur si eu. Inca o stiuca este strecurata in juvelnic. Apoi… nimic!… Soarele a mai urcat pe bolta de un albastru pur, a lunii august. Este cald, dar caldura nu mai pare atat de puternica. Este totusi suficient de cald incat sa ne dam seama ca nu vom mai prinde nimic pe canal. Pe cand barca inainteaza alene, imi „scanteiaza” un gand:

           – Ce-ar fi sa incercam pe Lacul Tataru?

         Edi incuviinteaza si intoarce barca. Theia coboara in curent, cu viteza. Iata si intrarea in Canalul Tataru. Suntem intampinati cu flori. Multe flori de nufar, galbene, se insiruie pe platane mari si verzi, in ambele maluri, flancate de stuf. O minune!… Theia alearga, plina de entuziasmul dat de viteza, pe mijlocul canalului. Alearga si alearga, pana ce canalul se infunda. Plaurul a blocat canalul, in intregime. Aflat in prova barcii, cercetez cu atentie imprejurimile si observ in stanga, o deschidere in perdeaua stufului. Prins cu ambele maini de stuf, ma trag cu tot cu barca, intr-acolo. Prin nisa ivita, apare un culoar care coteste spre dreapta.

– Avem loc?

– Cred ca da. Ridica motorul si hai la padele!

Edi ridica motorul si imi intinde o padela. Incet, incet, Theia se strecoara prin fasia ingusta de apa, care devine o poteca intr-un labirint de stuf. Ne impingem cu padelele in stuf, in timp ce bordurile barcii preseaza in frunzele dese, pentru a-si face loc. Inaintam in acest fel, cand la dreapta, cand la stanga, in jur de un sfert de ora. Brusc, cand nu mai speram, varful barcii iese la apa libera si cosmarul ia sfarsit. Canalul isi recapata dimensiunea normala, iar Edi coboara motorul, in pozitie de mers. Theia alearga iarasi, prin canalul flancat de nuferi galbeni si albi. Ne bucuram privirea, dar nu pentru mult timp… Canalul se infunda, din nou. Alt plaur!… Povestea cu ridicatul motorului, urmata de munca cu padela, se repeta. Alt culoar de apa ingust, alte radacini… Scapam cu bine si de aceasta data si iata-ne, din nou, in ape libere. Din sens contrar vine o barca, la bordul careia se afla o femeie si un barbat. Au si ei lansete, asa ca banuiesc ca sunt pescari. Ajunsi langa noi, barbatul opreste motorul si incepe conversatia:

– Ati prins ceva?

– Doua stiuci!

– Noi n-am prins nimic! Azi, stiuca nu vrea sa muste deloc! Mergem la biban, in Canalul Central. Poate pica macar de-o saramura!… Unde mergeti?

– Ne gandeam sa incercam pe Lacul Tataru.

– Nu se poate intra! E blocat de plaur! De acolo venim noi… N-am putut intra…

– Atunci, incercam mai sus.

– Degeaba!

Ne salutam si ne continuam drumul, in speranta ca o mai exista o bresa, prin care sa putem patrunde. N-o fi dracul atat de negru, mai ales ca am mai razbit de doua ori. Norii albi si pufosi, imprastiati de  caldura soarelui, pe bolta albastra, se reflecta in apa canalului, ca intr-o oglinda, dar cu cateva tonalitati mai inchise. Canalul se pierde undeva in departare, printre boscheti de vegetatie si salcii. Theia planeaza peste norii de pe suprafata lichida. O minune! Pe aceasta portiune, in ambele borduri, covoare verzi, cu flori albe de nuferi, ne incanta din nou. Ar trebui sa ajungem la intrarea in lac. Ar trebui… Aici e locul! Aici era, dar nu mai e! Drumul este intr-adevar astupat de vegetatie. Plaurul, adus de curent, a zidit intrarea. Mai departe nu se mai poate inainta! Cu multa parere de rau, ne intoarcem din drum. Este, pentru a cata oara, cand blestematul de plaur ne incurca planurile…. Usor necajiti, ne intoarcem pe drumul de apa. Imi pare nespus de rau pentru Edi. Eu am vazut acest lac. Edi, nu. Ramane, poate cine stie, pentru alta data…