Category: “VACANTE IN DELTA”


Foto “Vacante in Delta”

MOS GRISA

 

     Ma trezesc in vacarm de glasuri. Pe albastrul cerului, o multime galagioasa de gaste si rate se indreapta, cu falfait puternic de aripi, spre sud-vest. Inca buimac de somn, mi se pare ca nu este real ceea ce vad. Niciodata nu am intalnit atat de multe pasari adunate la un loc. Ridicat intr-un cot, le urmaresc, fascinat, plutirea. Nu-mi pot reveni multa vreme. Trebuie sa fie o ora inaintata, socotind dupa pozitia soarelui. Gandindu-ma, inca, la pasari, dezleg barca si apuc vaslele. Cu tot efortul depus, abia inaintez cativa centimetri. Foarte curios… Vantul nu bate, iar bratul Dunarii este lipsit de curent… Da ! Ar fi cazul sa ridic, totusi, ancora care s-a agatat bine, pe fundul apei. Ce buna ar fi acum o cafea calda…

Barca inainteaza si, curand apare in dreapta canalul care duce la lacul Bogdaproste. Dupa ce il depasesc, vad, pe mal, un fel de coliba. Curiozitatea ma impinge intr-acolo, asa ca acostez si cobor. Coliba este goala. Lunga de aproximativ 2 metri si lata de peste 1 metru, este facuta din snopi de stuf, pe un schelet din crengi. In apropiere se afla o vatra de foc si o gramada mare de vreascuri. Ce-ar fi sa raman aici si sa pescuiesc ? Trag barca la mal, apoi aprind focul. Pana la fierberea ceaiului, pregatesc sculele de pescuit. Ma gandesc sa raman aici si peste noapte, iar maine sa-mi continui drumul. Nu mai montez cortul, deoarece voi folosi coliba.

Pluta se scufunda si scot primul caras. Timpul trece si pescuitul pare a fi rodnic. Mi-e teama ca se va aduna prea multa prada.

Clipocit de vasle anunta apropierea unei barci. Intr-adevar, de dupa stuf, apare o lotca care acosteaza. Ocupantul ei coboara, trage lotca la mal, apoi se indreapta spre mine. Ne salutam. Este un barbat de peste 60 de ani, cu barba albita si incalcita, ca trestiile dupa furtuna. In crestet, o chelie lucioasa a castigat, in timp, batalia cu parul, care s-a retras, spre ceafa, invins. Nasul subtire si ascutit, pare sa impunga aerul. Ochii negri si patrunzatori sunt acoperiti de sprancene albe si stufoase. Inalt si subtire, mai pastreaza cate ceva din agilitatea de odinioara. Asa l-am cunoscut pe mos Grisa… El a construit coliba din stuf. In zorii zilei a plecat la vanatoare prin imprejurimi.

Cat timp mos Grisa trebaluieste la lotca lui, ridic cortul si reaprind focul. Intunericul s-a lasat peste noi si flacarile molatice unduiesc din jarul lemnelor. De o parte si de alta a vetrei, cu fetele inrosite de flacari, mestecam ultimele imbucaturi. In adancul intunericului se aude cantatul broastelor. Aprindem tigarile, apoi intind, spre mos Grisa, sticla cu rachiu. Trage o dusca, scutura din cap, mai trage una, apoi mi-o intinde. Fumul alb al tigarilor se catara pe bolta noptii. Fara sa vreau, rup tacerea:

- Oare, cum o fi iarna pe aici ?

Sticla parcurge, iarasi, drumul dintre noi. Oracaitul broastelor se amplifica.

- La inceput, totul amorteste. E totul umed si ceata multa si liniste multa. Pasarile sunt plecate. Oamenii si animalele se misca fara rost. Cand vine crivatul, incepe prapadul. Bate de crezi ca e sfarsitul pamantului, aducand valatugi de zapada, pana la fereastra casei. Daca iesi dupa lemne, te musca de obraji, de-ti curg lacrimile.

Mos Grisa isi aprinde o noua tigara, pufaie pana e sigur ca s-a aprins, trage o dusca de rachiu, dupa care plescaie din limba, multumit. Imping cateva vreascuri in foc. Flacarile jucause le cuprind. Batranul isi reia vorba domoala:

- Cand apele ingheata, nu mai ai nevoie de lotca. Sania ii ia locul. Atunci vanatorii pot merge pana departe. Stiu locuri bune pentru asa ceva. Acum e mai greu, dar cand eram tanar… Peste tot mergi cu sania. Gheata e groasa. Tine bine, dar cateodata te si ingroapa. Un var de-al meu a murit, din cauza ei, cu multi ani in urma. S-a dus la Tudor Vladimirescu… Stii, satul de peste Dunare de Tulcea. Era acolo nunta mare. Facuse o lotca pentru miri. Asa e obiceiul pe la noi. Cand doi tineri se casatoresc, primesc, ca dar, o lotca si cele trebuitoare pentru casa. El a urcat lotca in sanie si a dus-o. Lumea se veselea. Venisera si din alte sate. Toata noaptea a tinut cheful, iar a doua zi s-au suit in sanii si au pornit pe gheata, la Tulcea, sa faca poze. Erau multe sanii si multi oameni. Chiuiau, se cinsteau, ca la nunta… Cand saniile au ajuns la jumatate de drum, gheata a parait si s-a rupt. Toata lumea tipa. Si cei din sanii si cei de pe mal. Oamenii, saniile si caii au fost inghititi de Dunare. A  fost mare nenorocire ! N-a scapat nimeni. Gheata i-a acoperit… Si era si varul meu acolo…

Mos Grisa tace. Iau o inghititura de rachiu, apoi ii intind sticla. O impinge, in semn de refuz, dar se razgandeste. Broastele nu mai oracaie. Am impresia ca s-a facut frig, asa ca mai arunc in foc cateva vreascuri. Trosnesc, sub flacarile hraparete. Mos Grisa motaie. Nu stiu ce sa fac, nu stiu ce sa spun, daca e cazul sa spun ceva. Deodata, vocea lui calda se aude din nou.

- Oamenii nu stau degeaba nici iarna. Se pescuieste, chiar daca au inghetat ghiolurile. Dupa culoarea ghetii poti sa-ti dai seama unde s-a aciuit pestele. Se taie copci si se strecoara navodul. Apoi e tras, de o parte si de alta. Pestele prins e aruncat in sanii. Se prinde peste… se prinde… Eu vanez ! Cum se potoleste viscolul, plec la vanatoare, cu un prieten. Adica… plecam. Acum e mai greu… Am o pusca buna. Rar greseste tinta ! Vrei s-o vezi ? E in lotca, invelita in carpe. Du- te si ad-o !

Ma ridic, fara prea multa convingere. Nu ma intereseaza armele de foc si nici nu ma pricep. Banuiesc, insa, ca trebuie sa fie ceva grozav, daca o lauda atat de mult. Gasesc ceva infofolit in carpe si revin linga foc. Mosul desface, cu miscari lente si misterioase, pachetul, din care iese la iveala arma. Raman mut de uimire. Asa ceva am mai vazut, doar in filmele cu haiduci. E un soi de flinta, din vremuri de mult uitate.

- O am de la bunicu’…

Nu era nevoie sa-mi spuna, caci sunt convins ca bunicul o mostenise de la bunicul sau si asa mai departe.

- Rar greseste tinta…

Nu-l contrazic pe mos Grisa, desi ma intreb cum face sa o nimereasca, pentru ca nu vad sa aiba vreo catare. Ochii lui mos Grisa capata luciri, in lumina focului. Inveleste, fara nici o graba, pretiosul obiect si-l aseaza in spatele lui. Dupa doua inghitituri de rachiu, isi aprinde alta tigara. Fac si eu ca el.

- Iarna de iarna mergeam, cu Simion, la vanatoare. Aduceam blanuri frumoase acasa. Iarna e si grea, dar si frumos sa vanezi. Umpleam sania cu vanat, la Caraorman… Simion avea caini buni… Da, iarna de iarna vanam… Acum e mai greu…

Trage ultimile fumuri, din tigara, apoi o arunca in jarul focului. Ridica sticla si o clatina. Zgomotul vesteste apropiatul sfarsit al continutului.

- Multe lucruri se intampla iarna…

Se uita lung la sticla, apoi imi cauta, prin flacarile care mai palpaie, privirea. Ma ridic, ma indrept spre barca si scot, de sub tenda, ultima sticla. Ii scot dopul si zambind, i-o intind. Mos Grisa imi intoarce un zambet complice, pune sticla jos si o goleste, dintr-o rasuflare, pe prima. Isi aprinde, a nu stiu cata tigara, pufaie, apoi isi freaca, bucuros, barba incalcita.

- Intr-o iarna, am hotarat sa merg, cu Simion, pe Grindul Mare. Asta s-a intamplat cu multi ani in urma. Eram amandoi tineri… Vroiam sa punem cateva capcane. Am plecat cu sania lui tata, dupa primul viscol. Aveam si arme si cartuse si mancare. Simion a venit, cand inca nu se luminase. A mai adus un prieten. Mocanu, il chema. Il stiam bine. Era baiat vesel si avea glas frumos. Canta si din armonica. Fetele il placeau, dar la vanatoare nu se pricepea. Calca greu si nu baga nimic in seama. Eu n-am fost bucuros ca vine cu noi, dar n-am spus nimic. Am mers mult, pana la o coliba pe care o stiam. Cand am ajuns, Simion a pregatit paturile, eu m-am ocupat de capcane, iar Mocanu, de mancare. S-a pornit, din nou, viscolul. Simion a scos damigeana cu vin si Mocanu, armonica. Atunci m-am bucurat ca a venit si el. Am cantat, am baut, ne-am veselit, apoi ne-am culcat. Inca nu se intunecase…

Mos Grisa pufaie din tigara. Profit de moment, ca sa mai arunc vreascuri pe foc.

- M-am sculat, nu stiu cum. M-am uitat si nu l-am gasit pe Mocanu. L-am sculat pe Simion si am iesit afara. Vantul batea tare. L-am cautat peste tot, fara sa-l gasim. La inapoiere, am observat o pata negricioasa, pe garla. L-am tras afara din apa. Era fara suflet. L-am tarat, amandoi, in coliba. I-am scos hainele. Simion a turnat peste el rachiu si l-a frecat bine. Mocanu a deschis ochii. Atunci Simion i-a turnat rachiu, pe gat si parca a mai prins culoare. L-am infasurat in paturi, l-am urcat in sanie si am fugit, cu el, in primul catun. Am crezut ca moare… Dar, n-a murit. A mai cantat multa vreme, pana s-a insurat. Dupa aceea a cantat muierea, inlocul lui !

Mos Grisa rade, in barba, trage o dusca buna de rachiu, apoi reia firul povestirii.

- Dimineata urmatoare, ne-am intors la coliba. Vantul tot nu se oprise. Am strans armele si tot calabalacul si am hotarat sa plecam. Pe drum m-am tot gandit, cum o fi ajuns Mocanu tocmai in garla. Am aflat mai tarziu. Iesise afara, ca omul, si tot mergand si ascunzandu-si capul in suba, a atins, cu piciorul, o capcana. Capcana a pocnit, el s-a speriat si s-a aruncat in laturi. Atunci s-a rupt gheata garlei… Asa s-a intamplat cu Mocanu. Calca greu, tare greu si nu baga nimic in seama… Ei, iarna asta…

Linistea se asterne din nou. Vreascuri mai sunt, dar nu stiu daca mai e nevoie sa le pun pe foc. Sticla mai face un drum si ramane culcata in iarba incinsa de jar. Mos Grisa pare ca motaie iarasi.

- Trebuie sa stingem focul.

Il ascult si ma duc dupa apa. Taciunii sfaraie, inegrindu-se. Mos Grisa se ridica cu greu si, dupa ce isi studiaza, indelung, directia, o porneste spre lotca. Il ajut sa-si care bagajele in coliba, apoi ii aduc tovarasa lui de vanatoare, pusca. In fata colibei, se intoarce spre mine. Ridic felinarul la nivelul fetelor. Ma priveste hatru.

- Tu nu esti vanator ! De ce ?

Socot ca ar trebui sa-i spun adevarul, pe care n-am avut curajul sa-l marturisesc lui Serioja.

- Nu pot sa omor animale…

Ma priveste, indelung, mijindu-si ochii.

- Noapte buna !

- Noapte buna, mos Grisa  !

Ajuns in sacul de dormit, imi reamintesc firul povestirilor. Acum stiu cum este iarna pe aici…

 

Un sunet de tabla batuta, imi intrerupe somnul. Somnoros, ma tarasc spre intrarea cortului. Mos Grisa tine in mana un castron si o lingura de lemn.

- Gata masa !

Imi spal rusinea, de a ma fi sculat atat de greu, in apa canalului. Este rece si mai putin tulbure ca ieri. Langa foc, sorbim ceaiul fierbinte.

- Nu vrei sa mergi, cu mine, dupa rate ? Macar sa privesti…

Se pare ca mosul n-a uitat ce i-am spus aseara.

- Nu pot, mos Grisa. Crede-ma !

Mosul umple, din nou, canile cu ceai.

- Ai copii ?

- Da, am un baiat.

Mosul se ridica si, dupa putin timp, reapare, tinand in mana o pana.

- Sa-i dai asta. E de rata. Poate ii plac pasarile.

Iau pana, impresionat de gestul batranului.

- Ii plac, mos Grisa.

Fumam, in tacere, tigara despartirii. Imi strang bagajele si pun barca la apa. A sosit clipa… Ne strangem mainile. Ochii negri si barba incalcita ma privesc, cu un inteles adanc…

- Daca mai vii, stii unde ma gasesti. Poate vii intr-o iarna. Si iarna e frumos… Poate mai vii… Daca oi mai fi…

- Stiu unde. Am sa te gasesc, mos Grisa…

Barca aluneca pe drumul de apa. Ne privim, unul pe altul, pana ce salciile malului ne despart. N-am sa uit, niciodata, acea privire…

Vaslesc, ca un automat, pana la Dunare. Imi revin abia cand valurile fluviului iau in primire, fara menajamente, mica mea pluta.

Sunt singur, in mijlocul debarcaderului de la Crisan. Peste o ora soseste si vaporul de la Sulina. Peste alte cateva minute, sirena vesteste plecarea. Vaporul se urneste, cu greu, si in curand comuna ramane in pupa. Sprijinit de parapet, privesc apele fluviului, care se scurg. Din ele, ca dintr-o ceata galbuie, imi apare portretul lui mos Grisa…

 

Ajuns acasa, i-am dat fiului meu pana de rata. A pus-o, cu dragoste, alaturi de celelalte „trofee”, adunate din Delta, de-a lungul anilor. In serile lungi, de iarna, le privesc… Ciulinii adunati de pe apa canalului, un craniu de pescarus, melci si cioburi de ceramica, de pe tarmul Portitei, capul somnului prins de Ivan, carligul daruit de pescarul din Caraorman, fotografii cu tata Potap, o strachina de la Serioja, pana de rata, data de mos Grisa si multe altele, toate imi sunt amintiri dragi. Tot in serile lungi, de iarna, cand pun la cale alte viitoare vacante, imi dau seama ca, despre Delta Dunarii s-a vorbit si se va mai vorbi, s-a scris si se va mai scrie. Acest loc, in care apa, cerul, stuful, salciile, florile, pasarile, pestii, animalele si oamenii, toate legate prin multiplele fire ale existentei, mai are multe taine ascunse si multe povesti de ascultat, de catre noi, copiii mici si mari…

 

EDITURA SPORT-TURISM

Bucuresti  1987

 

Sfarsit.

UN CAIAC PENTRU UN VIS

 

Clic ! Revarsarea luminoasa a farurilor a disparut, iar parcarea din fata hotelului „Egreta” a recazut in intuneric. Sunt, din nou la Tulcea, gata de intalnirea cu Delta. Anul acesta, il am coechipier pe Ivan, un mare „cavaler al lansetei”.

Parasim masina, frematand de emotie si ne indreptam spre port, pentru a revedea Dunarea. Iat-o ! Curge la fel de lenes, leganand, in bratele ocru-galbui, somnul adanc al vapoarelor. Luminile, frante in unde, se pierd in intuneric. Privim si ascultam. Nimic nu mai are vreo importanta…

Soarele, care ne pare mai somnoros decat noi, isi intinde razele calde peste fluviu si oras. Facandu-ne loc, cu greu, prin furnicarul de oameni ce au acaparat, deja, portul, caram echipamentul la dana la care urmeaza sa ancoreze vaporul de Sulina. In scurt timp, constatam ca am reusit sa blocam intrarea pe ponton, cu cei doi saci, destul de mari, in care se afla piesele caiacului si restul de bagaje. Ne odihnim, fumand o tigara. Soseste vaporul. Marinarii ne ajuta sa depozitam bagajele pe punte. Mai fumam o tigara si sunetul sirenei vaporului pune capat chinului asteptarii.

Instalati la prova, strangem in maini bara metalica a parapetului. Etrava taie valurile, portul ramane, undeva, in urma, iar noi simtim, parca mai mult ca oricand, chemarea apelor…

La Crisan, debarcam ajutati de aceeasi marinari care ne ureaza navigatie buna. Cred ca padelele ne-au dat de gol, sau poate privirile noastre infometate de calatorie. Pe debarcader e forfota mare. Pescari, turisti, copii veniti in tabara, mormane de rucsacuri si lansete… Noi mai lipseam, cu ciudatenia noastra de barca ! Piesele caiacului se rasfira pe ponton, mainile asambleaza, leaga sfori, strang piulite… Intr-o ora, sub ochii curiosilor, „barca de panza” prinde viata. In timp ce asezam bagajele, cercul curiosilor se strange si, pentru a le da o sansa sa-l priveasca mai mult, fumam cate o tigara…

Gata cu leneveala ! Ne strecuram in cocpit si, din nou, dupa atata asteptare, punem padelele la apa, cu directia Mila 23. Incepem traversarea spre canalul Dunarea Veche. Valuri lenese ridica, la intervale de timp, mai intai prova, apoi tot restul caiacului. O liniste nemarginita ne cuprinde, ca intr-un caus de palma uriasa. La confluenta Dunarii Vechi cu bratul Sulina, admiram complexul turistic „Lebada”, compus dintr-o cabana, gen hotel, cu o capacitate de 74 de locuri, un restaurant, bar si un mic magazin. In apropiere, un turn cu trepte, de 30 de metri inaltime, a fost construit pentru a se putea privi peisajul inconjurator {ciudata idee}. Alaturi este un teren pe care se pot instala corturile, atat de indragite de turistii solitari. Cateva casute cochete maresc si ele capacitatea complexului. Din acest loc se despart multe drumuri favorabile turismului nautic. Pe Dunarea Veche se poate merge spre Mila 23, sau, pe bucla din dreapta a „marelui M”, spre lacurile Bogdaproste, Merhei si Raducului, ori spre Letea. Pe canalul Caraorman, spre sud, se poate ajunge la Caraorman si de aici la lacurile Rosu, Rosulet si Lumina. Iata cat de important devine complexul „Lebada”, asezat la intretaierea atator drumuri de ape.

Intram in pragul de ape format de canal si fluviu. In timp ce Ivan isi infinge padela in Dunarea Veche, eu fac acelasi lucru in Bratul Sulina. Cu cat inaintam, apele se domolesc, iar privirile noastre pleaca sa hoinareasca. De pe mal ni se fac semne prietenoase. Raspundem, cu padelele ridicate deasupra capului. Apropiindu-ne cat mai mult de malul stang, navigatia contra curentului ne cere mai putin efort. Soarele dogoreste. Spatele lui Ivan imi apare ca un ecorche’; numai muschi care controleaza, impecabil, padela.

Rate salbatice isi falfaie aripile deasupra noastra. Incet, intram intr-o lume de vis, un vis pe care l-am nutrit atata timp… Drumul ne duce spre nord-vest. Dupa 12 kilometri vom ajunge la Mila 23. Curentul devine din ce in ce mai slab, iar uneori avem impresia ca dispare. Din nou ratele salbatice isi fac aparitia, in zborul lor spre desisuri nestiute. Din loc in loc apar deschideri in stufaris, unele mari, altele mai mici. Irisii, cu florile desfacute, se simt, parca, in siguranta la poalele stufarisului.

Intr-un tarziu, destul de obositi, dupa primul contact cu apele, ajungem in varful buclei „marelui M”. Isi fac aparitia primele case de la Mila 23. Tragem la debarcader. Seara coboara o data cu noi. Lumea adunata ne priveste in tacere. Dar iata ca dintre pescari se desprinde vechea mea cunostinta, tata Potap. Bucuria revederii e mare si cum el nu vrea sa o imparta cu altii, ne si invita la el. Din nou padelele brazdeaza apa, pe drumul cunoscut si iata-ne intre salciile care-i inconjoara casa. Paharele cu vodca au clincanit, din nou, vesel, iar din pestele oferit in farfurii au ramas doar oasele.

Ivan aproape ca nu vorbeste, dar pupilele ochilor lui imi amintesc de cele ale unei pisici pornite, noaptea, la vanatoare. Tata Potap ma chestioneaza cat stam la el. Asta-i ! Nu prea stam, ci plecam maine spre Merhei. Ii pare rau, atat de rau, incat mai bea o vodca. Il intreb daca mai are „cartusul”. Nu-l mai are, caci a murit. S-a spart… las’ sa fie cu noroc !

Tantarii, dragii de ei, apar in escadrile compacte. Ivan se mira ca tata Potap si cu mine nu le dam importanta cuvenita, in timp ce el se infasoara, cat poate mai bine, in hanorac si mai incalta o pereche de ciorapi. Situatia mi se pare normala, caci tata Potap a golit o jumatate din continutul sticlei, iar eu strang din dinti, cat pot, ca sa arat ce deltas vechi si incercat sunt.

Ne-am despartit tarziu. Ceasul arata o ora dupa miezul noptii. Este ora la care coechipierul meu are idei, asa ca… iata-ne suiti in caiac si porniti in noaptea neagra, pentru o mica plimbare. Salciile au capatat siluete infricosatoare, iar zgomotele se amplifica mult. Ai impresia, mereu, ca, din negrul de catran al apelor, va iesi, mare cat negrul cerului, stramosul tuturor somnilor, pestele legendar, care ne va insfaca, cu tot cu caiac. Panza subtire ce formeaza granita intre noi si apa, nu-i chiar potrivita pentru a ne da un sentiment de siguranta. S-a facut si mai tarziu, asa ca hotaram intoarcerea. Maine vom avea un drum lung, iar tata Potap ne-a promis ca ne va trezi la ora 06. O data ridicat caiacul din apa, nu ne mai ramane decat sa beneficiem de odaia pusa la dispozitie de gazda. Asternutul curat si imbietor ne poarta, intr-o clipa, in lumea viselor. Punctual, tata Potap ciocane la usa. Pe jumatate adormit, imi caut hainele.

- Sa stii ca l-am visat… Avea un cap enorm, niste mustati groase cat degetul, iar coada… coada era enorma ! Peste trei sute de kilograme !

Mormaitul lui Ivan se aude prin patura:

- Asta, acum ai nascocit-o ! Cine te crede ?

Are dreptate. Cine sa ma creada ? Dar capul acela negru, cu o multime de dinti, capul acela mare si rau, care m-a urmarit… Numai noaptea e de vina !

Dupa cateva inghitituri de peste si o tigara, de ramas bun, ne imbarcam. Caiacul isi incepe drumul spre Matita. De la intrarea in canalul Eracle, ne iau in primire cufundacii. Mari si mici, o droaie de mogaldete cu pene, se tot scufunda si ies la suprafata in jurul nostru. Oricata viteza incercam sa imprimam caiacului, nu reusim sa ne apropiem, prea mult, de aceste pasari „submersibile”. Pe canalul Lopatna intalnim egrete. Albul lor stralucitor puncteaza, din loc in loc, albastrul nemarginit al cerului.

Ivan uita sa mai vasleasca, masurand, cu privirea, toate ungherele trestiilor care flancheaza canalul, de oparte si de alta. Din nou un cot. Al catelea ? Iesind in largimea apei, ramanem cu padelele in aer. Toata suprafata e acoperita cu discuri, de un verde proaspat, intre care se odihnesc superbele flori albe. Aparatele de fotografiat sunt scoase, pe bajbaite, caci ochii nu au timp decat pentru ce vad inainte. Nuferii stau neclintiti, parca ireali. Abia ne induram sa coboram, iar, padelele. Drumul continua printre cele doua siruri de trestii. Inca un cot, apoi inca unul…

Ajunsi la Matita, debarcam la cherhana. Forfota mare. Pescarii se pregatesc pentru deschiderea noului sezon. Ne interesam de locuri bune de pescuit si aflam unde si cand putem prinde somnul cel mare; pentru ca, neaparat, trebuie sa fie mare.

Fara a pierde timp, incepem traversarea lacului Matita. Mi se pare imens. Malul opus abia se vede, iar salciile, ce-l marginesc, par mai mici decat un bat de chibrit. Cand am parcurs o jumatate din distanta, intorc capul spre cherhana. Un punct inainteaza, cu viteza, spre noi, capatand, in final, forma unui caiac cu un om. Il anunt pe Ivan ca suntem „urmariti”. Cine e si ce vrea ? Admiram un caiac din fibra de sticla, oranj, de un singur loc. Stopeaza la o palma de noi. De la primele cuvinte, ne dam seama ca tipul e simpatic, „bolnav” de Delta si hoinar de unul singur, pentru ca nu a mai gasit amatori. Imi permit sa zambesc in barba. Noul nostru tovaras, Stefan, vine de peste munti, din Ardeal. Caiacul l-a construit singur. Cat timp fumam o tigara, ne admiram, reciproc, „sculele”, dupa care continuam traversarea. Intre salciile de pe mal, apare un canal ingust. Intram pe el si ne trezim in fata unei case de pescar. Trei dulai respectabili o pazesc. Intai latra, cat pot de convingator, iar cu cat ne apropiem se mai potolesc, pentru ca, in clipa debarcarii, sa ne lase chiar sa-i mangaiem. Nu-i nevoie sa te uiti prea mult ca sa observi ca sunt aproape morti de foame. Casa pare goala, iar locul e pustiu. In asteptarea stapanului casei, Stefan isi intinde cortul, iar noi hranim cainii. Noaptea vine, dar pescarul tot nu apare. Ivan aduce gramezi de stuf, care zac in spatele casei si le intinde in cerdac. Eu izbutesc sa gasesc, dupa o lada, doua paturi vechi si le intind peste stuf. Cateva scanduri, puse de-a lungul culcusului, ne feresc de vant. Inaintea plecarii, Ivan nu fusese de acord sa luam cortul si sacii de dormit, sub motiv ca vom dormi la pescari. Mai tarziu avea sa-mi para rau ca am cedat atat de usor. Intre timp, stuful paraie sub noi, cand ne intoarcem de pe o parte pe alta, iar paturile, scurte si subtiri, nu izbutesc sa ne acopere si sa ne incalzeasca. Totusi, a fost una din cele mai frumoase nopti, din cate stiu…

In zori, suntem mai harnici decat soarele. Facem, la repezeala, o cafea, dupa care incarcam lotca, legata de salcia din fata casei, cu lansete si momeli. Pescarii isi lasa, cateodata, lotca cu tot cu vasle si nu se supara daca o folosesti, cu conditia sa o legi la loc. Noi stim acest lucru.

Ne ducem la locul indicat, ieri, de pescari. Intre salcii exista un gropan. Punem, ca momeala, tipar, lansam si aprindem o tigara… Batul meu da semnalul. Cu gest reflex, intep si mulinez. Merge cam greu si banuiesc ca, in curand, o pereche de mustati isi va face aparitia. Lui Ivan ii tremura minciogul. Primul somn zace pe fundul lotcii. Are peste un kilogram. Pescarii l-ar trata cu diminutive, dar eu parca am mai crescut cu cativa centimetri. Pun alt tipar si, in timp ce lansez, trag cu ochiul la Ivan. Se uita la varful lansetei, de parca ar vrea sa-l manance.

Cu timpul, ochii nostri au prins, parca, fire de paianjen. Pe cer, soarele s-a inaltat, cam de ora 07, iar lansetele noastre n-au mai dat nici un semn de viata. Hotaram plecarea, cand lanseta lui Ivan tremura, apoi zvacneste. Mulineta se poticneste si e nevoie sa ciocaneasca in varga, pentru a o invarti iarasi. Stau cu minciogul in apa. Cu greu, l-a adus pana la marginea lotcii. Tot cu greu, am izbutit sa-l prind, dinspre coada. Acum loveste, furios, cu coada, in lemnul lotcii. E respectabil. Are in jur de 3 kilograme. Totusi, nu e pestele din vis…

Intorsi in tabara, am facut un bors pe cinste. Plecam, apoi, cu caiacul sa exploram canalele din jur. Spre seara, siruri de pelicani trec, ca niste planoare mari, la joasa inaltime. Zborul lor elegant ne incanta privirea. Se duc spre Merhei, fara sa stie ca maine vom lua drumul lor…

Ivan leaga cateva bagaje usoare in pupa caiacului, in timp ce mai verific o data, cu harta pe genunchi, traseul propus pentru astazi. Este ora 07. Stefan mai doarme inca. O ultima inghititura de cafea si sarim in cocpit. Caiacul isi implanta prova in apa ca o oglinda. Vaslim incet, in racoarea diminetii, pe langa perdeaua de stuf, in directia nord. La marginea stufului s-a adunat, adus de vant, foarte mult plaur. In ochiuri de apa, ivite din loc in loc, vad fugaci. Micile insecte alearga pe suprafata apei, cu o iuteala de neinchipuit. Cum fac sa nu se scufunde ? Foarte simplu ! Tot natura, saraca, a avut grija si le-a dotat, la picioare, cu pernite cu aer.

Cotim usor spre nord-est si iata ca apare canalul de legatura dintre cele doua lacuri. Suprafata apei a inceput sa faca riduri, iar in atmosfera domneste ceva… ciudat, sau poate asa mi se pare. Canalul nu este mare si, spre bucuria noastra, nici infundat cu plaur, astfel ca drumul decurge normal. In timp ce vaslim, Ivan imi povesteste despre o cetate scufundata in Dunare, undeva langa Calarasi, dar povestea lui ramane fara final, caci, in fata noastra, se deschide nesfarsita panorama de ape a Merheiului Mare. Nu mai vaslim, ci privim la acea imensitate. Deodata, vedem venind, dinspre sud, un sir de pelicani. Zboara atat de jos si sunt atat de mari,incat ni se pare ca ne-ar putea inghiti, cu caiac cu tot, intr-o clipa. Este incredibil; atata gratie si perfectiune in zbor, la niste pasari atat de grele !… Formatia s-a indepartat spre nord, in timp ce noi vaslim si iar vaslim, de-a lungul lacului, in cautarea unui loc bun de pescuit.

Toata ziua am avut un sentiment ciudat si m-am simtit la fel de ciudat. Peste n-am prins; nici nu s-a miscat pluta. Lansetele nu si-au gasit rostul. Spre seara, ne intoarcem la tabara noastra. Stefan mestereste ceva la caiacul lui. Nimeni nu are chef de mancat. Deschid o sticla de „cartalau”, dar nimeni nu vrea sa bea, nici macar o inghititura. Noaptea se lasa apasatoare, fara luna si stele. Norii grosi s-au tras, ca o plapuma, peste cer…

Dimineata, furtuna s-a abatut peste salcii, casa si lac. Valuri mari, inspumate, vin, maturate de vant, dinspre nord. Lacul Matita clocoteste. Deoarece nu stim cat va dura, nu putem ramane aici. In plus, Ivan are temperatura mare si se simte rau. Ii administrez cateva pilule, dupa care incepem imbarcarea. Ne luam ramas bun de la Stefan. Contactul cu apele lacului e dur. Valurile se izbesc in peretii de panza, cu furie. Spuma lor se imprastie pe piepturile si pe fetele noastre, iar apa se scurge in cocpit. Padelele paraie, amenintand cu ruperea. Navigam cu valul si vantul din dreapta, in timp ce caiacul scartaie, torsionandu-se pe valuri, iar zgomotele sunt acoperite, uneori, de rafalele vantului. Iadul de vant si de apa dureaza peste o ora si iata-ne ajunsi la cherhana, de unde, la adapostul trestiilor, ne intoarcem la Mila 23. La capatul puterilor, atingem debarcaderul si imi inchipui ca imaginea noastra {doi barbosi, uzi leoarca, in micutul caiac} nu este, nici pe departe, imaginea fericirii si totusi, rareori am fost atat de fericiti !

Apa se infiltrase prin bagaje si totul este ud. Pontonierul Cici ne pune la dispozitie camera pontonului. Tot el ne hraneste cu peste, „stropit” cu vodca, pentru a ne incalzi, si ne invita sa ramanem la el, cat dorim. Spre seara vine si prietenul lui, Serioja. Pescar cu multa experienta, Serioja ne povesteste o multime de lucruri despre viata lui si a pestilor. Il ascultam, pana ce noaptea bate spre ziua, cand, cu toata parerea noastra de rau, trebuie sa plece la greaua lui munca…

Soarele a aparut iar. Plecam cu lotca lui Cici la pescuit, intr-un loc in care, Serioja ne-a spus ca e peste mare si-l vom putea prinde spre seara. Vaslim mult, mancam, pe masura vaslitului, apoi… Dam tot cu tipar, dar cu nylon de 0,8mm si carlige mari. Asteptam mult, consumand aproape toate tigarile avute la noi, cand lanseta lui Ivan se zguduie. N-am mai vazut asa ceva ! Incearca sa mulineze, dar nu reuseste. Amandoi suntem convinsi ca s-a agatat. Lanseta e facuta arc si, deodata, tremura tare si se destinde. Ivan mulineaza. Nu stiu cat a durat si cat l-a plimbat. Niciodata n-am putut masure timpul, in astfel de situatii. Nu mai stiu decat de acel cap imens si parca rau {exact ca in vis}, care se iveste langa lotca. Arunc minciogul, prea mic si inutil si insfac securea. Lovesc, cu groaza sa nu gresesc. Apa se inroseste…

Ajunsi in sat, il cantarim. Somnul are aproape 17 kilograme ! Prietenii nostri vor spune, poate, ca e prea „pescareasca”. Eu insa stiu ca nu se putea altfel. Doar il visasem…

Pescarii se intorc si ei, dupa o zi de munca. Sunt pe apa de la ora 03. Serioja are in lotca aproape 300 de kilograme de peste. Dupa ce-l va duce la cherhana, va veni sa ne ia cu el, sa-i cunoastem familia si sa mai stam la povesti.

Dupa saramura si ciorba de peste ne asezam, cu tigarile aprinse, in tinda casei. Vantul isi culca pletele prin frunzisuri. Serioja povesteste despre peste… pestele cel mare, care i-a ocupat toata viata de pana acum. Pescuieste de cand se stie si se stie de cand era de-o schioapa. Mergea cu tatal sau ajutandu-l si invatand de la el cum se prinde pestele cu vintirul, cu setca si cu navodul, cum se curata si se sareaza, cum se usuca… Serioja isi retraieste, in aceste momente, copilaria si adolescenta, strans legate de ape si peste. Cred ca nu i-ar ajunge o luna ca sa ne vorbeasca despre asta. A fost, intotdeauna, printre cei mai buni pescari si rareori s-a intors cu lotca goala, doar atunci cand vremea i-a fost potrivnica. Stie locuri bune, prin garlele de langa lacul Fortuna si scoate de acolo, cu vintirele lui, somn mare si stiuca frumoasa. Lucrul cel mai important este sa cunosti locurile, apoi sa stii ce si cum ii place fiecarei specii de peste, in parte. Asta se invata de la cei batrani si de la ce observi de unul singur. Il intreb daca nu am putea sa mergem cu el, sa asistam la un pescuit. Raspunsul e categoric: „Nu se poate, caci e periculos”. In lotca nu e loc decat pentru pescar si sculele lui, iar doua lotci nu au loc prin desisul, pe care doar el stie sa-l strabata, deci caiacul nostru… Aici rade si da din mana. Isi aprinde o noua tigara, apoi continua cu propunerea unei vanatori, in luna septembrie. Suntem cu totul de acord, daca timpul ne va permite. Dar pestele e ca un magnet, asa ca Serioja revine la subiect. Peste mare se prinde din ce in ce mai greu. Unele canale, care au aparut ca legatura intre diferite garle, au facut ca pestele sa-si paraseasca vechile cotloane. In general, debitul apei, in intreaga delta, a scazut, iar pestele este foarte sensibil la aceste schimbari. Iti trebuie multa viclenie, ca sa-l vezi pe fundul lotcii.

Asa ne gasesc stelele, care ne aduc aminte ca trebuie sa ne ducem la culcare. Pentru noi, visul se implinise. In poarta, Serioja ne spune, jumatate in gluma, jumatate in serios:

- Sa nu pierdeti timpul pe drum, altfel va intalniti cu Cudulmii.

- Cu ce ?

Da din mana, nevrand sa mai pronunte numele, spre disperarea mea, care nu stiu nici azi, daca am inteles corect, sau nu.

- Omuleti mici, cu barbi mari si albe, care au trait, fara sa se insoare si, de cand au murit, hoinaresc noptile aiurea. E o legenda. Am sa v-o spun in septembrie, cand veti veni la vanatoare, cum ne-am inteles.

Dau sa ripostez, dar Serioja duce un deget la buze, scotand un sasait, apoi, razand, inchide poarta in spatele careia dispare. Nu ne intalnim cu aia mici, cu barbi albe si mari, caci avem ceva mai bun de facut si anume curatatul somnului. Cum eu il visasem si Ivan il prinsese, este si normal ca eu sa tin lanterna si el sa-l curate. Treaba nu e de loc usoara, nici pentru mine, nici pentru el, caci eu incerc sa reanimez o lanterna, in agonie, iar el trebuie sa-si fereasca mainile de dintii ascutiti, ca un brici, care mai musca si dupa moartea stapanului lor.

O data terminata treaba, ne punem ordine in bagaje, apoi iesim pe ponton, pentru a privi stelele. Sunt atat de aproape de noi…

Cand noaptea nu e inca alungata de zi, punem caiacul la apa. Vaslim pe canalul ce duce la Mila 18. Liniste deplina. Doar padelele clipocesc, abia auzit, facand caiacul sa alunece, cu prova, in zorii zilei. Totul, in jurul nostru, e gri. Stam, cu capetele descoperite, sub deasa sita a cerului. Cerne o ploaie marunta si rece. Trestiile ce marginesc canalul par triste, la fel ca noi, la fel ca pasarile ce stau zgribulite, prin cuiburi. Canalul isi deapana, monoton, drumul. Ajunsi la Mila 18, demontam caiacul si, tocmai cand terminam tigara, soseste si vaporul de la Sulina. Ne va duce la Tulcea, unde o parcare gazduieste masina, care ne va indeparta {pentru cat timp, oare} de lumea viselor…

 

DRUMUL „BROASTEI TESTOASE”

 

     Tocmai admiram rugina, care isi incepuse munca distructiva asupra frunzelor copacilor. Galbenul, ocrul si, cu putina timiditate, rosul, incepusera sa castige teren, in defavoarea tonurilor de verde. Salciile par mai plangatoare ca oricand.

Merg, de-a lungul satului Crisan, avand o multime de ganduri. Am venit de unul singur. La debarcader ma asteapta un balot cu barca pneumatica si alte bagaje. Mi-am propus sa ajung la lacul Trei Iezere, urmand traseul: canalul Dunarea Veche, lacul Merhei, lacul Matita, lacul Babina, garla Lopatna.

Scopul propus este de a face cat mai multe scufundari in lacurile Babina si Trei Iezere. Acestea mi s-au parut a avea cea mai limpede apa, din zona. Faptul ca sunt singur se pare ca ma apasa, chiar de la inceputul calatoriei. Dar soarele nu sta pe loc, ci coboara pe bolta cerului, amintindu-mi ca trebuie sa-mi incep munca. Deci scot barca din husa, ii montez podeaua, cuplez furtunul pompei de picior si incep sa numar… La 1800 de pompari, renunt. Dupa 40 de minute si dupa cat aer am pompat, a rasarit, din nimic, frumoasa mea barca „Arges 4”. Are 3,60 metri lungime, 1,70 metri latime, 0,70 metri inaltime. Am botezat-o „Broasca testoasa”. Stiu ca e greoaie si greu de manevrat pe vant si pe curent, dar mai stiu ca e singura ambarcatie capabila sa joace rolul de platforma, pentru scufundarile mele, ceea ce „Skipper” n-ar fi reusit. Am ales luna septembrie, pentru calatorie, mizand pe apele scazute. Cand apele scad, curentii devin aproape inexistenti.

Plecarea de la debarcader este lipsita de spectacolul de alta data. Trei pescari amatori, care asteapta vaporul spre Tulcea, fumeaza cu plictis. Cat am umflat barca, au bombanit, cate si mai cate, la adresa apei scazute, din cauza careia n-au prins peste. Nu-i intereseaza plecarea mea. Nici pe mine nu ma intereseaza, deloc, dar chiar deloc, vaicarelile lor, asa ca proptesc, cu nadejde, vaslele in apa. De la inceput imi dau seama ca traversarea va fi dificila. Barca are o flotabilitate considerabila, iar eu si bagajele nu cantarim mare lucru. Asa se face ca valurile fac, din pluta mea, o ambarcatie greu de manevrat. Desi soarele nu mai arde ca vara, caldura lui se face, totusi, simtita. Vaslesc si transpir. Neavand carmaci, sunt nevoit sa intorc, din cand in cand, privirea, pentru a corecta directia. Trebuie sa dai dovada de destula inconstienta, ca sa te aventurezi, de unul singur, in traversarea Dunarii, pe un „dop de pluta”. Curentul este atat de puternic si deriva atat de mare, incat sunt pe cale sa ma las pagubas. Castiga, insa, incapatanarea !

A durat mult, foarte mult, pana am ajuns la intrarea canalului. Pragul de ape, pe care l-am trecut, cu un an in urma, in tovarasia lui Ivan, a disparut. In apropierea malurilor, curentul e inexistent. Deci am avut dreptate !

O data intrat pe Dunarea Veche, urmez bifurcatia din dreapta, care merge spre nord-est. „Testoasa” mea devine ascultatoare, asa ca nu-mi ramane decat sa vaslesc si sa privesc. Palcuri de stuf strajuiesc canalul, intrerupte, cateodata, de salcii. Pana acum, nici o pasare nu si-a facut aparitia si asta ma face sa ma simt, din nou, singur. Astazi nu voi putea merge prea departe. Soarele a coborat si mai mult pe cer.

In dreapta apare canalul Ceamurlia Vest. Il depasesc si vaslesc in continuare, cu stoicism. Vremea trece, iar eu nu ma hotarasc asupra unui loc, pentru tabara de noapte. Pe stanga se deschide canalul care duce la lacul Bogdaproste. Un clipocit de apa imi arata ca numai sunt singur. Un cufundac, proaspat iesit din imersiune, isi scutura penele de apa. Zambesc, pentru prima oara, in cursul acestei zile si ma simt, totodata, fericit. El se duce in drumul lui, eu intr-al meu.

Iata un palc de salcii. Bun loc pentru popasul de noapte ! Cugetarea e insotita de acostare. Mai intai golesc pneumatica de bagaje, dupa care o trag intre salcii. Treaba e dificila, daca tin cont ca sunt singur si barca nu trebuie agatata in cioatele care zac la tot pasul, dar trebuie facuta. Ridic cortul, dupa care randuiesc bagajele. Constat ca am devenit foarte tipicar, in ceea ce priveste ordinea. Labele de inot, cele doua vizoare si tubul respirator le pun spre perete, sacul cu alimente spre usa, hainele de schimb, binoclul, busola si aparatul de fotografiat la mijloc, iar „armele de aparare” {arbaleta si securea} la intrare, sub salteaua pneumatica. Elanul meu se termina brusc, cand imi dau seama ca, tot eu trebuie sa aprind focul, pentru a fierbe apa si a gati ceva. Cum lemne sunt destule, aprind focul, pun, intr-o cracana, ceaunul cu apa, dar ma hotarasc sa nu gatesc nimic. Voi incalzi o conserva.

Soarele sta sa apuna, iar eu mestec a lehamite… Ce mi-a venit sa plec, de unul singur, in pustietatea asta ! Ziua mai e cum mai e, dar uite ca vine noaptea si pariez ca-mi voi aminti de mana aceea uriasa, de deasupra mea…

Cerul e luminat, cu ultimele puteri, de soarele aproape adormit. Aprind batranul felinar, pentru a-mi tine tovarasie. Fumez, intr-o liniste apasatoare. Apa clocoteste in ceaun, de cine stie cat timp. Imi fac un ceai si, sorbind bautura fierbinte, privesc canalul. Apele lui sunt linistite, ca ale unui lac. Licaritul timid al stelelor, ma aduce la realitate. S-a facut noapte, iar noaptea e data omului pentru odihna. Sting focul si, cu felinarul in mana, mai controlez o data barca si sforile cortului. Fermoarul sacului de dormit caraie, inchizand in el si somnul meu.

Mi s-a parut, sau cortul se clatina ? Nu mi s-a parut. Pur si simplu este zgaltait. Printre carpe si lucruri, sar afara sa vad ce se intampla. Spectacol de sunet si lumina ! Zeci de faclii, in continua miscare, lumineaza bezna. Omuleti, cu barbi albe, se zbenguie chiraind, sau trag de cort. Barbile sunt atat de mari, incat omuletii le calca cu picioarele. La vederea mea devin agresivi. Intind arbaleta in directia lor. Facliile sunt aruncate, cu o putere nebanuita, asupra mea. Apas pe tragaci. Harponul curge, moale ca o macaroana fiarta si cade la picioarele mele. Omuletii se arunca asupra-mi, intr-o sarabanda draceasca. Ma zvarcolesc, neputincios. Ma zvarcolesc…

 

M-a trezit senzatia de sufocare… Constat ca am capul intre sacul de haine si labele de cauciuc. Important este sa nu fi gaurit cortul cu picioarele. Nu l-am gaurit, dar ordinea, facuta de cu seara, a disparut. E o „babilonie”… Bidonul cu apa a cazut, iar o parte din continut a ajuns la biscuiti…

Afara, soarele rasfata natura cu razele lui caldute. Lumina lui si cerul senin ma binedispun. In timp ce iau micul dejun, ma surprind zambind. Deci Serioja a trimis omuletii, pentru ca nu m-am dus la intalnirea din toamna trecuta. Cum sa ma fi dus, cand mie nu-mi place sa vanez animale cu sange cald ?

Strang cortul, ingramadindu-l sub tenda de la prova, alaturi de calelalte bagaje. Mai arunc o privire in jur, amintindu-mi de harmalaia de asta noapte, dupa care imi incep drumul spre canalul Dovnica.

Aparand pe malul stang al Dunarii Vechi, canalul isi duce firul de apa in directia nordului. Este mai ingust decat bratul pe care, tocmai, il parasesc. Barca inainteaza usor, fara prea mult efort. Din loc in loc, spre maluri, zdrente de plaur zac in nemiscare. Din dreapta, din stufaris, apare o rata. Traverseaza canalul, din cateva lovituri de aripi, pentru a dispare spre apus. Cum nimeni nu ma grabeste, hotarasc sa incerc un pescuit la pluta. Ceva, cat de mic, pentru masa de pranz, tot trebuie sa cada. Arunc, peste bord, mica ancora si intind o linie, cu plumbaj fin, pentru obleti. Fumez in tihna…

Dupa o jumatate de ora, sunt multumit ca pluta mea, din varf de cocean, n-a luat foc, din cauza razelor soarelui. Nu s-a miscat, nici o zecime de milimetru. Strang undita si ridic ancora.

In continuare, canalul are devieri, foarte mici, de la directia nordului. Pe malul stang apare canalul care duce, dupa mai multe coturi, la lacul Polideanca. Doua inghitituri de gem si cinci de apa, imi sporesc puterile intr-ale vaslitului. De la Crisan, n-am vazut nici un suflet de om. In malul stang se deschide canalul de legatura cu lacul Sfistovca. Canalul Dovnica isi duce, in continuare, drumul de apa spre nord. Apare o gatuitura, de cateva zeci de metri, dupa care albia revine la dimensiunea cu care m-am obisnuit. Incep sa ma incing, in „cada” mea de cauciuc, ceea ce inseamna ca soarele incalzeste a amiaza. Dar, cine nu a prins peste, nu mananca, asa ca-mi torn o sapca cu apa pe cap si vaslesc, cu nadejde.

Dupa o vreme, isi face aparitia, tot pe malul stang, canalul care duce la lacul Serbota. Sunt tentat sa o iau intr-acolo, dar realizez ca, pana la Merhei, mai este destul drum si nu doresc sa ajung pe intuneric. Vaslesc, deci, spre nord. Dupa un timp, canalul se largeste, intrand in lacul Dovnica. Lacul are o forma lunguiata. Cat vad cu ochii, in dreapta si in stanga, este pustiu. Nici o pasare, nici o lotca de pescar. Scotocesc cotloanele malurilor, cu ajutorul binoclului. Nimic. Traversez apele linistite ale lacului si intru in canal. A mai ramas o distanta scurta de parcurs, asa ca fac o pauza, pentru a ma odihni fumand. „Testoasa” sta, cuminte, lipita de manunchiurile de stuf. O broasca grasa inoata lenes, pana in apropierea barcii. Priveste, parca nedumerita, apoi, dintr-un salt, dispare sub apa.

Reluand vaslitul, ma surprind cu gandul la mancare. Imi imaginez o ciorba acrita cu otet, in care plutesc bucati grase de somn. N-ar fi rau nici un ardei iute…

Iata ca am intrat in lacul Merhei. Acum mi se pare si mai mare decat anul trecut. Urmez malul stang, pentru a ajunge la canalul de legatura cu lacul Matita. Unii pescari il numesc „Suez”, dar eu nu vad motivul. Minunea se produce, cand ajung in dreptul canalului. Soarele a coborat destul de mult si nu mai dogoreste. Doua lotci, cu cate un pescar in fiecare, se apropie. Ne dam binete. Pescarii nu au chef de vorba. Sub stuful aruncat pe fundul lotcii, ghicesc cateva cozi de „fate”. La intrebarile mele, raspund cu greu. Sunt suparati pe apa scazuta. Din cauza ei, recolta de peste este foarte saraca. Pestele mare s-a tras spre Dunare. Pescarii isi continua drumul, spre cherhanaua de la Matita. Lotcile lor despica apa cu o viteza superioara barcii mele. O data cu soarele, care se pregateste sa apuna, ajung si eu la locul de popas, la care, cu un an inainte, fusesem cu Ivan. Cainii nu mai apar, casa e tot incuiata, iar de jur-imprejur nu e nici un suflet. Intind cortul, asez undita la mal, randuiesc bagajele, asigur barca, fac focul si pun ceaunul cu apa la fiert…

Peste nu s-a prins. Momeala e neatinsa. Deschid o conserva si o imping in jarul din marginea focului. Conturul salciilor de pe mal incepe sa se piarda in amurg. Cand termin de mancat, valul noptii acopera, ca un navod, tot ce pot cuprinde cu privirea…

Cand am scos capul prin deschizatura cortului, raman uimit. Pe cerul albastru, fara nici un nor, se deseneaza coroanele salciilor. Sute de nuante, a zeci de culori, imi incanta privirea.   Aproape toate culorile toamnei s-au adunat in salciile de pe mal. Privesc, indelung, peisajul. Un falfait de aripi ma desprinde din visare. O rata zboara, la mica inaltime, spre vest. Ziua incepe promitator.

Strang, la repezeala, cortul, pun barca la apa, o incarc cu bagaje, apoi imi pregatesc, tot la repezeala, un mic dejun. Cafeaua o beau din trei inghitituri, iar tigara o fumez doar pe jumatate. Mai arunc o privire in jur. Peisajul este de o cromatica deosebita. Apele lacului Matita sunt ca oglinda. Vaslind, mi se pare ca inaintez cu viteza si cu usurinta. In scurta vreme, apare cherhanaua. O ocolesc, deoarece stiu ca pescarii nu au chef de vizite atunci cand pestele nu se prinde. Redescopar, cu usurinta, canalul care face legatura cu lacul Babina. Chiar la intrarea in lac, intalnesc un pescar. Fundul lotcii sale colcaie de raci. N-am mai vazut, niciodata, atatia raci stransi la un loc. Dau binete si, spre bucuria mea, pescarul imi raspunde zambind. Se opreste din vaslit si bordurile celor doua ambarcatii se ating.

- Nu doriti niste raci ?

Nu doresc raci, dar doresc sa beau, cu cineva, un pahar cu votca, asa ca il rog sa-mi fie tovaras. Da paharelul de dusca, apoi imi spune, aratand spre fundul lotcii, ca numai din astia se mai prind acum. Pestele e speriat de apele scazute si s-a ascuns, in cine stie ce cotloane. Nu mananca si nu se misca in nici o directie.

Imi iau ramas bun de la pescarul a carui barba, usor albita, imi zambeste din nou. Vaslesc spre vest, spre o insula pe care imi voi organiza tabara. In curand ii ating malul. Montarea cortului imi ia doar cateva minute si, cum soarele arata miezul zilei, intind, din nou, sculele de pescuit. Dupa o ora, am adunat trei rosioare, patru cartasi si doi bibani. Curat rosioarele si carasii, apoi ii arunc in ceaunul in care fierbe apa. Bibanii ii voi praji pe jar. Cand mananci peste, dupa atata timp, totul iti apare in alte culori. Amiaza mi-o petrec facandu-mi siesta, cu undita in mana. Abia spre seara am mai prins trei bibani. Suficient pentru ultima masa pe ziua de azi !

Noaptea cade peste insula si lac. Am inceput sa ma obisnuiesc cu linistea si singuratatea. Ba, mai mult, o gasesc divina.

 

Strecor o privire tematoare spre cer. Senin si soare ! Aprind focul, in dimineata curata, lasand pe seama lui apa pentru ceai. Cu aparatul de fotografiat in maini, cutreier insula. Locul e minunat ! Declansatorul tacane. Sunt hotarat sa-mi incep scufundarile, atunci cand soarele va incalzi, mai mult, atmosfera. Pana atunci, pescuiesc. De fapt, nu fac altceva decat sa privesc nemiscarea plutei. Pestele nu are chef de mancat.

Cand soarele e gata sa atinga punctul cel mai inalt al curbei zilnice, incep pregatirile. Ingramadesc, pe podeaua barcii, labele de cauciuc, vizorul, tubul respirator si arbaleta. Vaslesc, o vreme, spre sud, apoi arunc ancora. Ma echipez si, printr-o basculare pe spate, parasesc barca. La inceput, apa mi se pare foarte rece, dar, treptat, ma obisnuiesc. Vizibilitatea este foarte buna. Dupa cativa metri, in fata vizorului apar cilindri de frunze. Sunt ai broscaritei. Aceasta planta are atat frunze subacvatice, cat si de suprafata, plutitoare.

Inot printre tulpini groase de nufar, care seamana cu franghii prinse in doua puncte – unul la suprafata, celalalt in adancuri. Temperatura se schimba o data cu straturile de apa. La suprafata, soarele bun si cald dezmiarda frunzele de nuferi. Caut, cu privirea, locul in care am ancorat barca. Nu e prea departe. Plonjez din nou, gandindu-ma ca arbaleta pe care o duc nu isi are rostul. Ea joaca, doar, rolul de lest. In timpul plonjarilor spre fundul apei, incerc sa pastrez o distanta fata de malul abundent, pentru a nu produce tulbureala.

Dar cine spunea ca nu sunt pesti ? Cateva rosioare stau adunate in jurul unor plante si par sa pasca. De cum m-au simtit, s-au indepartat dintr-o zvacnitura. Caut in alte zone de apa, dar intamplarea nu se mai repeta.

Frigul a inceput sa ma patrunda. Sparg, suprafata ca de oglinda a apei si ma bucur de vederea soarelui. Barca e la o distanta destul de mare si imi trebuie destul de mult timp ca sa o pot ajunge. Ma intind pe podea si, in timp ce imi prajesc pielea la soare, hotarasc sa nu ma mai scufund. Dar, dupa ce caldura mi-a ajuns in oase, imi schimb parerea si vaslesc in alta directie, pentru a cerceta si acele locuri. Ma scufund din nou intr-o apa transparenta si ademenitoare. Aceasta parte a lacului este mai putin populata de plante si ma gandesc sa-mi schimb directia, dar raman nemiscat. Prin fata mea trece, de la stanga la dreapta, un banc de bibani. Lumina venita de la suprafata se reflecta pe corpurile lor, aruncand scantei multicolore. Sagetile argintii au disparut, fara a avea timp sa apas pe tragaciul arbaletei. De fapt am uitat…

Revenind la suprafata, imi aerisesc bine plamanii, apoi continui imersiunea. Plantele acvatice par nemiscate de multa vreme. Cand ma ating de ele, simt o mangaiere prelunga. Un rac mare isi taraste, greoi, armura in care este incorsetat. Imping spre el varful arbaletei. Asta se pare ca il infurie grozav, caci isi misca, amenintator, clestii. Il las sa se linisteasca si continui sa inot cu miscari domoale. Incepe sa mi se faca frig. Deodata, o umbra aluneca in masa de apa. Din cateva miscari ajung la o distanta care imi permite sa recunosc, in acea umbra, un … ciortan. Nu ma grabesc. Ciortanul se opreste din drumul lui, de parca ar fi simtit primejdia. Prea tarziu, caci apas pe tragaci. Sageata tasneste. Arbaleta, cu tot cu mana, este impinsa inapoi de recul. Urmata de un sirag de bule de aer, sageata se infinge in tinta. Bietul  peste ramane, la inceput, nemiscat, apoi incepe sa se agite zadarnic. In curand cade in nemiscare.

Ajuns la suprafata, recuperez sageata de otel, cu prada si imi incep drumul spre barca. Sunt atat de obosit, incat abia mai gasesc forta necesara sa ma catar pe flotor. Pe podea sta arbaleta, harponul si pestele. Tremurand, din tot corpul, caut, cu miscari de robot, prosopul salvator. Vaslesc spre tabara. Cand barca atinge malul, constat ca soarele e, de mult, la apus.

Sunt hotarat sa prajesc ciortanul, pentru masa de seara si sa-l mananc cu mujdei de usturoi. Focul, prajitul si restul nu mi-au luat mult timp, caci le-am facut, pe toate, foarte repede. Foamea ma obseda…

Sprijinit de un trunchi de salcie, privesc apa lacului. Fumul tigarii se rasuceste intr-un fuior alburiu. Soarele se pregateste sa dispara. O mare parte din lac i-a imprumutat culoarea. Puncte mari se vad pe cerul senin. Marimea lor creste si, in curand, disting un card de rate. Cu falfaitul lor uniform si rapid trec, pe deasupra mea, indreptandu-se spre sud-vest. Pe suprafata lacului au aparut valuri mici. Abia acum constat aparitia vantului. A venit, pe nesimtite, punand stapanire pe apa, stuf si salcii. Nu este puternic, dar ar putea deveni, asa ca trag barca la mal, o asigur, cu legaturi trainice, dupa care verific sforile cortului. Sunt bine intinse. Intre timp, inserarea a alunecat peste natura si totul pare cuprins de amortire. Strang lucrurile risipite, din jurul cortului, ascultand cu atentie. Vantul isi mareste intensitatea. Stuful se unduieste, sub forta lui, fara nici o putere. Salcia de langa malul apei isi apleaca pletele mai mult, inmuindu-le in valurile impinse, la nesfarsit, de vant. Totul prevesteste vremea rea. Negrul de ivoriu, al intunericului, a venit. Inchis in sacul de dormit, astept resemnat, ca si stuful, ca si salcia…

 

Trasnetul m-a sculat din somn, cu bubuitura lui inspaimantatoare. Cortul se framanta sub furtuna nebuna. O ploaie torentiala se rostogoleste peste micul adapost. La lumina lanternei, descopar un firicel de apa, care se strecoara, timid, in interior. Nu mai e timp de pierdut ! Imi scot tricoul, apuc lopata de campanie si deschid fermoarul de la intrare. Afara e potop ! Incep sa sap un sant in jurul cortului, pentru scurgerea apei. Daca as fi facut acest lucru, inainte de culcare, n-as fi fost nevoit sa ma balacesc acum, prin noroi, sub torentul de apa rece, care ma ingheata. Dar, cum neglijenta se plateste, aproape intotdeauna, sap fara sa cracnesc, bajbaind pe intuneric. Natura e totusi buna, caci, din cand in cand, lumina puternica a fulgerelor ma ajuta sa nu tai cortul, cu lopata. O data treaba terminata, iar eu aproape inghetat, ma strecor la adapost. Ma frec, bine, cu prosopul, ma imbrac cu haine uscate si imi torn, drept multumire, in pahar, putina „tarie”… Nici nu e nevoie sa aprind lanterna, caci lumina fulgerelor e suficienta. Cu putina bunavointa, as putea citi. Dar cine are chef, acum, de asa ceva ? Peretii cortului se indoaie sub torentul de apa si vant. Linistea s-a ascuns, cine stie unde, alungata de vacarmul trasnetelor. Poate ca, pana la urma, toate se vor uni, intr-un cantec de leagan si voi adormi, fara sa stiu cand si fara sa simt…

 

Furtuna a durat doua zile incheiate. Cortul s-a mentinut pe locul lui, fapt care ma mira, avand in vedere „tonele” de apa aruncate, cu furie, de vant. La un moment dat apa a inceput sa se strecoare, prin coltul din stanga al intrarii si am fost nevoit sa adancesc santul. Dar cel mai neplacut lucrua fost ca, neputand sa fac un foc, a trebuit sa mananc conserve reci si sa beau „ceai de pruna”.

Stau in picioare si privesc „campul de lupta”.! Un adevarat haos. O multime de cioate si vreascuri au fost aruncate de furtuna, pana in imediata apropiere a cortului. E de mirare ca nu mi-a bagat, macar unul, pe gat ! Valurile au incalecat malul si au parcurs o distanta apreciabila, ajungand pana la barca. Noroc ca o ancorasem solid, altfel as fi ramas izolat in pustietate. O multime de bucati de stuf stau aruncate in toate directiile, la un loc cu crengile rupte si smulse de vant. Privelistea e apasatoare. Pe cer, tavalugi de nori grei, calatoresc, ingramadindu-se unii in altii, spre sud. Nu stiu ce ora este. Cu miscari incete, incerc sa fac ordine in bagaje. Pregatesc, apoi, barca pentru drum. Dupa un timp privesc, din nou , cerul si dau un chiot de bucurie. Norii s-au rupt, lasand putin loc celui mai frumos albastru din lume.

In asteptarea uscarii cortului, aprind focul si pun ceaunul cu apa la fiert. Cand ceaiul e gata, il torn intr-o cana mare. E atat de bun si firebinte, incat beau trei cani, una dupa alta. Soarele inca nu vrea sa-si faca aparitia. Totusi, griul norilor a pierdut teren. Cerul s-a luminat pe o mare intindere. Intre timp cortul s-a uscat, ajutat si de caldura focului din apropiere. Strang tot echipamentul si, dupa ce trag barca la apa, il ingramadesc si il leg de podeaua de lemn. Intind deasupra husa, caci nu se stie cat de capricioasa poate fi vremea…

Mai privesc o data locul in care fusese montat cortul… Imi amintesc ca, in prima noapte, mi-a fost frica, in a doua m-am obisnuit, in a treia mi-a fost frig…

Vaslele se afunda in apa linistita, sleita de puteri. „Broasca testoasa” isi incepe drumul, greoi, spre marginea lacului. Dupa aproximativ o jumatate de ora, ajung la intrarea in canal. Trtestiile care il marginesc sunt culcate si incalcite. Inca una din rautatile furtunii.

Vaslesc impotriva curentului, ceea ce ma oboseste. Spatele si palmele ma dor, iar picioarele mi-au amortit. Canalul Babina ia sfarsit si barca intra in canalul Lopatna. Aici curentul mi se pare mai puternic si, dupa cateva minute de vaslit, sunt nevoit sa trag la mal, pentru a ma odihni. Iata diferenta dintre un caiac si o barca pneumatica. In timp ce primul aluneca, ca o sageata, cealalta se taraste, pur si simplu, iar cand e vorba de lupta impotriva curentului… ce sa mai vorbim…

In timp ce ideea lasa a abandonarii mi se strecoara in suflet, se produce minunea. Soarele, cel bland si cald, apare ca un semn bun. Natura indurerata, parca, renaste capatand putere si culoare. Plin de elan, ma pregatesc sa infrunt curentul, cand, de dupa trestii, apare o lotca. La vasle se afla un baiat a carui varsta pare sa fie cam de 18 ani. Vazandu-ma, se indreapta spre mal. Dupa ce ne salutam, aflu ca il cheama Andrei, ca se indreapta spre Matita, ducand cu el vintire, ca furtuna a facut ravagii la Mila 23 si ca apele au crescut destul de mult. Acest din urma fapt, de altfel neobservat de mine, este imbucurator, pentru ca, peste catva timp se va prinde peste din belsug. Ne luam ramas bun. Andrei se indeparteaza repede, in timp ce eu ma misc greoi si cu mult efort. De pe cer, soarele pare sa ma sustina. Plutesc pe o apa tulbure. Curentul poarta cu el crengile copacilor jefuiti de furtuna. In timp ce le privesc si ma odihnesc agatat de stuf, vantul isi incepe activitatea. Asta n-ar fi mare lucru, daca nu s-ar alia cu curentul canalului. „Broasca testoasa” abia se misca. In fata, la aproximativ noua metri, apare canalul Polideanca. Acest canal face legatura intre Lopatna si lacul Polideanca. Cei cativa metri pana la canal mi se par nesfarsiti. Bratele ma dor, iar degetele m-au amortit. Cu greu, cu foarte mult greu ajung la intrarea in canal. Degetele chircite reusesc sa lege barca de trestii. Abia aici, la adapostul lor, imi dau seama de intensitatea vantului. Asta inseamna ca planul initial a esuat. Apa tulbure nu ma va lasa sa vad nimic, in imersie si nu am altceva de facut decat sa ajung in Dunarea Veche, prin lacul Polideanca si canalul Dovnica, apoi, mai departe, la Crisan. In timp ce consult harta, constat ca mainile nu-mi mai sunt atat de amortite. Hotararea fiind luata, reiau vaslitul prin canal, la adapostul trestiilor. Drumul fara efort este o placere. As putea spune ca „broasca” mea strabate canalul ceva mai repede. Optimismul se sfarseste o data cu canalul, caci la intrarea in lac reancepe calvarul. Suprafata apei este incretita de valuri, iar vantul tinde sa impinga pluta de cauciuc inapoi. Nu voi putea traversa lacul, asa ca va trebui sa-l inconjur, pe langa mal, pentru a ajunge la canalul de legatura cu Dovnica. Pana sa-mi vad visul realizat, mi se termina toate fortele. Imi scot tricoul, care arata ca scos din apa lacului. Soarele, cu caldura lui tomnatica, ma usuca. Deasupra, un grup de rate se indreapta, in formatie, spre sud. „Testoasa” isi reia drumul spre est. Trebuie sa fi trecut, de mult, ora pranzului. Privesc, din cand in cand, cerul senin. Ce schimbatoare e vremea…

Pe inserat, ajung la intersectia cu canalul Dovnica. Vantul, se pare, a obosit. Important este ca a disparut, tot atat de brusc precum a aparut. Scotocind, cu privirea printre trestii, vad, la mica distanta, doua rate. De fapt banuiesc ca sunt rate, caci a inceput sa se intunece. Isi tot baga capul in apa, apoi isi ciugulesc penele. Varful bont al barcii patrunde, in sfarsit, in apele Dunarii Vechi. Navigatia devine din ce in ce mai grea, din cauza oboselii si a intunericului. Intru, de doua ori, in mal, fara sa-mi dau seama. Ma inspaimanta gandul ca as putea sa nu vad un ciot, care, cu siguranta, ar sfasia barca. Aprind felinarul, montandu-l in prova, apoi continui sa vaslesc. Nu peste mult timp intru, din nou, in mal. Asa nu se mai poate ! Scotocesc, cu lanterna, malul, dar nu vad nici un loc in care sa pot monta cortul. Cu atat mai bine ! Asta ma scuteste de un efort in plus. Leg barca de trestii si, ca sa fiu sigur, arunc ancora. Mestecand biscuiti cu gem, ma gandesc ca drumul, aproape, s-a incheiat. Maine, probabil, ma voi imbarca, la Crisan, pentru a ajunge, cu vaporul, la Tulcea. Ingramadesc bagajele in prova, sub tenda si intind sacul de dormit. Dupa ce intru in sac, trag invelitoarea barcii pana sub barbie. Cerul e plin de stele. De doua din ele e agatat un hamac, in care stau intins. Stelele strlucesc misterios, iar hamacul se leagana, se leagana…

 

Va urma…

PESCARII DE HAMSII

     Edi si Luiza dorm. Iau aparatul de fotografiat si hanoracul, dupa care ies din casuta, incercand sa nu fac zgomot. Pe malul marii, constat ca m-am sculat o data cu soarele. La fel de somnoros, ca si mine, isi intinde razele pe apa. Valurile tuna, rostogolindu-si spuma alba pe plaja de nisip. Cum nu vad nici un suflet, fie el si de caine, ma indrept spre cherhana. Aici munca e in toi. Remorcherul tocmai aduce, din largul marii, patru mahune. Ajunsi aproape de mal, pescarii dezleaga remorca si vaslesc spre cherhana. O data ajunsi, sar peste bord. Unii se reped la cabestane si aduc cabluri groase, cu carlige, pe care le prind de mahune. Altii tarasc pe plaja gratare mari, din butuci de lemn, pe care le aseaza sub prove. Cabestanele se invart, cablurile se intind zbarnaind, mahunele scartaie, alunecand, centimetru cu centimetru, pe gratare. Incepe descarcatul. Intr-o mahuna sunt in jur de doua tone de hamsii. Mai tarziu am aflat ca incap si trei tone, dar pescarii nu incarca atat de mult, pentru ca pestele de pe fundul mahunei se striveste din cauza greutatii. Apoi pestele este pus in lazi mari, care sunt asezate pe carucioare cu cate doua osii. Acestea sunt impinse pana la intrarea in cherhana. Dupa ce este cantarit, pestele este pus la gheata, spre a fi transportat la fabrica de conserve.

Intru in cherhana. Un miros puternic, pe care il cunosc, ma intampina. Vine dinspre bazinele din beton, in care o parte din hamsii stau la sare. Oriunde imi intorc privirea, vad forme galbene in continua miscare. Sunt lucratorii cherhanalei imbracati in salopete galbene din material plastic. In picioare au cizme, care se ridica pana la sold.

Pescarusii au prins de veste ca e rost de o masa mai usor de agonisit si dau tarcoale mahunelor. Dupa ce munca se va termina, iar pescarii vor pleca cu alte treburi, vor putea strange toate hamsiile cazute in jurul mahunelor.

Ma apropii de un pescar. Intamplator, este seful de brigada. Il cheama Andrasca. Stiu ca pescarii nu sunt prea vorbareti si cu greu povestesc despre munca lor. Eu am reusit, totusi, sa aflu cate ceva: ca s-au descarcat unsprezece tone de peste si ca, in general, pescarii fac cate trei drumuri pe zi pana la taliene. Dupa ce am vazut desfasurarea unei descarcari si stiind cum se scoate un navod, apreciez ca munca e grea. Andrasca se lasa prins in capcana pe care i-am intins-o:

- Nu e usor, dar noua ne place. Pescuitul pa mare difera de cel de pe Dunare. E frumos cand scoti navodul plin. Hamsiile, aruncate in mahuna, par sa sfaraie, ca pe un gratar. E bine sa vezi mahuna plina si ne bucuram de zilele in care bancurile de pesti vin la taliene. Inainte, pescuiam pe orice vreme. Ieseam si pe furtuna. Acum nu mai facem asa ceva. S-au intamplat accidente… Acum doi ani au iesit la taliene cinci mahune. S-a iscat furtuna. Remorcherul era ancorat langa cherhana. Valurile erau din ce in ce mai mari. O mahuna s-a rasturnat, iar oamenii s-au prins de taliene cum au putut. Noroc ca i-au vazut, intamplator, prin binoclu, cei de pe remorcher.Au plecat spre taliene, dar, din cauza valurilor mari, au ajuns cu greu. Dupa mult timp, au fost pescuiti cu totii, iar remorcherul a reusit sa ajunga la cherhana.

- S-a mai intamplat asa ceva ?

- Cu cativa ani in urma, s-a mai rasturnat o mahuna. Tot la taliene. Dar, de data asta, n-a fost bine. Oamenii s-au prins de vasle si de centurile de salvare cazute in apa. Si atunci au venit valurile mari. Un tanar si un batran nu au apucat nimic. Nu i-au lasat valurile… S-au inecat… Marea nu iarta nici o greseala. Cand vine furtuna, nu e bine sa o infrunti. Atunci, lucram la mal. Smolim mahune, carpim plase, sau cate altele… Avem ce face, caci treaba este tot timpul.

- Pescuiti numai hamsii ?

- Nu. Primavara prindem morun si cega. Mai cad stavrizi si lufari, dar hamsiile sunt cele mai multe. Sunt mici, dar gustoase. Daca le lasi trei zile la sare, apoi trei ore in otet cu apa, sunt bune pentru iarna. Si merge vinul…

Ma roaga sa-l astept si dispare in cherhana. Dupa putin timp, reapare ducand o punga de plastic, cu pesti. Cred ca sunt peste sapte kilograme de hamsii. Mi-o intinde.

- Pentru la iarna…

Ii multumesc si-i promit ca, la iarna, cand le voi manca, ma voi gandi la el.

- E bine. Acum, ma duc. Trebuie sa ne pregatim. Plecam la taliene, pentru al doilea transport.

Am ramas singur, pe plaja. Ba nu. Mai sunt si pescarusii, care infuleca pestii ce li se par mai proaspeti. Remorcherul a plecat, in drumul lui de zi cu zi, tragand de odgon mahunele negre. In fiecare se afla cate opt sau zece pescari. La rama-carma sta seful de echipa. Oare cat de pline vor fi plasele ?

 

Ploaia rece si grea rapaie in trestii. Curge apa, ca stoarsa din buretii plumburii ai norilor. Pamantul grindului si apa canalului aburesc usor. Cade o ploaie plina de plictis. Pasaretul s-a retras in desis, pestii in adancuri, fara pofta de mancare, iar noi, neputinciosi in fata puhoiului fara sfarsit, privim prin fereastra casutei de stuf. Umezeala a pus stapanire pe tot ce e in jur, hrapareata, ca de obicei, intr-o asemenea situatie. Zgomotele, de orice fel, au incetat. Doar rapaitul ploii se face auzit pe frunze, acoperisuri si oglinda apelor. Simtamantul de prizonier al umiditatii te paralizeaza. Stam, sau, mai bine zis, zacem, in neputinta si micimea noastra. Acum, verdele dominant, in infinitele lui nuante, galbenul, albastrul si albul florilor, ocrul verzui al apelor, toate devin de un gri greu si apasator, de nesuportat. Iar ploaia, nepasatoare si rece, isi rapaie, nestingherita, caderea din cer.

Poate ca obosita, poate plictisita de ea insasi, asteapta, nemarturisit, sa fie alungata de veselul si prietenosul soare. Atunci, griul ei va ceda, din nou, intregul teren culorilor pastelate in mii de tonuri si nuante ale locurilor de basm.

 

LACUL GOLOVITA

     Propulsat de cele doua padele, „Skipper” isi taie, in graba, drum prin apele canalului. Soarele stapaneste albastrul cerului, in timp ce voia buna nu mai conteneste la bordul caiacului. Dimineata asta are, parca, ceva deosebit. Poate aerul inmiresmat al florilor salbatice, poate aglomeratia de pasari, sau poate graba noastra de a patrunde in imensitatea lacului Golovita ne face sa ne simtim asa. Canalul se termina repede si iata ca prova patrunde in suprafata, usor incretita, a lacului. De la inceput, constatam ca apa e verzuie si densa, ca a marii. Daca iei apa in causul palmei, iti pare vascoasa. Aici simti, mai bine ca oriunde, contopirea ei cu Marea Neagra. Pe masura ce inaintam, valurile capata o forma tot mai hotarata, leganandu-ne. In cateva ochiuri de apa, formate la marginea trestiilor, inoata rate, minunat colorate, parca nehotarate in a face ceva. Nici cand trecem pe langa ele, nu se sinchisesc. In apropierea peretelui de plante verzi, ce margineste lacul, ne simtim ocrotiti, dar de indata ce indreptam prova spre larg, un simtamant de teama ne copleseste. Caiacul pare un pai, vaslele niste biete scobitori, iar noi niste gandacei. In fata nu exista mal, iar in stanga se zareste, undeva, la foarte mare distanta. Imensitatea lacului te fascineaza si te atrage, pur si simplu, ca intr-o capcana. Vaslim, minute in sir. Acum trestiile au devenit de marimea betelor de chibrit, ce abia se mai ghicesc. Valurile lipicioasa sunt mai greoaie si au capatat mai multa forta. Apa, de jur-imprejur. Sus, soare si stoluri de rate. Padelele clipocesc ritmic in suprafata verzuie. Scheletul caiacului scartaie usor in contorsionarea pe valuri. Ne indreptam spre Grindul Lupilor. In departare se contureaza un palc de copaci, iar intre ei, o cladire. Valurile au devenit mai vioaie, pe masura ce ne apropiem de mal. Dintr-o privire, gasesc un loc bun de acostare. Panza caiacului harsaie fundul malos si iata-ne pe mal. Il asiguram pe „Skipper”, apoi scoatem sculele de pescuit si le intindem pe pamantul arid. In ttimp ce imi caut un loc mai convenabil, Luiza se ocupa de cafea, iar Edi se hotaraste sa faca o recunoastere spre interior. De cand il stiu, i-a placut sa alerge de unul singur, prin pustietati. Tot asa facea si prin padurile Moldovei. Cum nici intalnirile cu serpi sau urmele de animale, uneori destul de proaspete, nu l-au oprit vreodata, cred ca nici mos Martin, in persoana, n-ar putea-o face. Inca nu stiu daca e vorba de curaj sau de inconstienta. Pana una-alta, cafeluta e gata si sprijinit gospodareste de un bolovan, ma delectez band si privind, cu sarg, varful lansetei. Parca s-a miscat. Nu parca, ci sigur, caci lanseta incepe sa dardaie, cu tot suportul in care e prinsa. In timp ce mulinez, il simt cum opune rezistenta. Dupa valul ce se apropie o data cu captura, banuiesc ceva demn de tigaie. Am scos un ciortan de toata frumusetea. Luiza il pune in juvelnic si, chiar atunci, isi face aparitia Edi.

- Ce zici de lanseta asta ?

Nu prea inteleg, caci nu face parte din arsenalul meu, iar pe aici nu stiu sa fie vreun magazin cu scule de pescuit. Edi povesteste mandru ca a gasit-o, nu departe de aici, in apropierea apei. Ma uit la ea cu atentie. Are 1,60 metri, e rigida si buna de folosit la Dunare. De ea e prinsa o mulineta in stare excelenta. Doar nylonul e uzat, iar carligele ruginite. Cine si de cand o fi uitat-o ? Devenind proprietar de lanseta, Edi lasa la o parte batul cu pluta. Dupa cateva sfaturi cu privire la modul de folosire, astept, cu sufletul la gura, prima lui aruncare. Mainile mici basculeaza picapul mulinetei, prind naylonul, apasandu-l usor de lanseta si vajjj… S-a dus plumbul, drept inainte, dupa care a cazut, fara prea mult zgomot, in apa.

Mosul Timp isi deapana firul lui nesfarsit, iar Edi prinde peste dupa peste: rosioara, carasi, bibani si chiar guvizi. Eu stau, uitat de mult, pe bolovanul malului, cu ochii la varful batului care a uitat sa se mai miste. M-au tradat pestii…

In doua ore, Edi a rotunjit juvelnicul, cu vreo patru kilograme de peste. Ciortanii n-au mai aparut, dar masa e asigurata, iar micului pescar ii sclipesc ochii de bucurie. Cum foamea ne inghesuie, pregatim retragerea. In timp ce strangem uneltele pescaresti, cerul se acopera de stoluri de rate. Zboara in directia lacului Leahova. Aripile lor colorate, lasa urme de penel pe albastrul azuriu al cerului. Le urmarim, o vreme, zborul, in timp ce caiacul isi incepe drumul de intoarcere, manat de padele. Valurile, care parca au mai crescut, poarta, intr-un dans saltaret, coaja de panza.

Dinspre Jurilovca ne ajunge un remorcher cu doua pontoane. Cum distanta e destul de mare, nu mai micsoreaza viteza in timp ce ne depaseste. De pe puntea mica, oamenii ne fac semne prietenesti.

In timp ce sprintam vioi din padele, am banuiala ca la bord domneste un singur gand: pestele prajit. Si parca, sa fiu sincer, ii si simt mirosul gadilandu-mi narile. Ca si cum si-ar presimti soarta, prada prinde sa bata din cozi, in ochiurile de sarma ale juvelnicului, care sta pe fundul caiacului.

Nu stiu cand am ajuns la debarcader. Dupa ce am asigurat caiacul, ne-am bulucit dupa tigaie si ulei. Focul rumega, cu dintii rosii-oranj, stuful, bine uscat de razele soarelui de peste zi. Pe masura ce se prajeste, pestele este gustat si… gustam asa pana constatam ca am prajit trei tigai, iar castronul in care trebuia pus pestele, e gol. Nu e de mirare, caci e delicios.

Soarele a apus de mult. Asezati in fata casutei de stuf, ca trei babe puse pe barfa, ne aducem aminte de ziua care e gata sa se duca. Felinarul arunca o lumina palida asupra noastra. Noaptea e de smoala, dar fara acele vaiete, care o insoteau anul trecut. Acum, in fata taraie greierii, iar in spate, marea isi arunca tavalugul valurilor peste plaja de nisip fin. Totul pare ciudat de frumos, ca in povesti. In fata, apele Golovitei, in spate apele Marii Negre si amandoua sunt dense, lipicioase si verzui.

 

Imi pun vizorul, tubul respirator si labele de cauciuc. Plonjez in apa racoroasa, alunecand spre fund. Vizibilitatea e in jur de trei metri. Iata si cealalta fata a Deltei ! Se ascunde dincolo de oglinda usor incretita de valuri. Turnuri de plante subacvatice se inalta spre suprafata, asemeni unor castele, nazuind spre lumina. Daca inot, ras cu fundul, se starneste o tulbureala care impiedica vizibilitatea, asa ca prefer sa stau intre ape. La intervale, pe care incerc sa le fac cat mai lungi, sparg suprafata, pentru a-mi lua portia necesara de aer. O ingramadire de plante, care marginesc o gaura intunecata, ma duce cu gandul la un tunel plin de mister. Intru, curios sa vad daca mai are vreo iesire. O gasesc, dupa cativa metri. De partea cealalta, o ceata de rosioare pare sa pasca din firisoarele verzi, care se leagana usor, la dreapta si la stanga. Cand ma simt, se disperseaza, cu viteza, in toate directiile. Conul de viziune clara, marginit de peretii de cauciuc ai vizorului, prinde in focarul lui un rac. E de-a dreptul urias. Cred ca e tare batran si pare foarte morocanos. Isi misca antenele cu o incetineala ce are darul de a te scoate din sarite.

Dupa o pauza, in care imi ventilez bine plamanii, continui imersiunea si, ce-mi vad ochii… un sarpe ! Inoata, unduindu-si corpul si inaintand cu viteza. Nu ma baga in seama. Atentia lui e concentrata asupra unei broscute, pe care eu o observ abia dupa ce a apucat-o, dintr-o zvacnitura, de bot. Raman nemiscat. Ii va trebui timp indelungat ca sa-si inghita prada.

Cativa bibanasi sageteaza apa, chiar in dreptul vizorului. Pentru o fractiune de secunda, le disting solzii, apoi se pierd in ceata apelor. Cu inotul meu greoi, mi-ar fi imposibil sa-i urmaresc. Ochiul de ciclop priveste neputincios in urma lor. Iata ce nu vad turistii in Delta ! Sub ape, viata isi continua mersul. Si poate e mai bine ca oamenii nu pot vedea totul… Mai bine pentru locuitorii apelor.

Dupa o ora de hoinareala, ies tremurand, strangand in palma manerul arbaletei, pe al carei tragaci nu am putut apasa nici macar o singura data.

 

MESAJUL ANTICHITATII

     Cine ar fi putut banui ca ziua cere abia ne facuse sa ridicam pleoapele, pentru a o trai, avea sa ne aduca atatea emotii ? Bineanteles, nimeni !

Dupa consumarea unei cantitati apreciabile de paine cu unt si gem, ne hotaram sa facem o vizita tarmului care margineste imparatia lui Neptun. De data asta, in afara de soare, care se afla prezent la intalnirea cotidiana, mai venise si vantul; un vant puternic, care ajuta, cu forta lui, valurile hraparete sa pustiasca malurile. Intr-adevar, nu mai vazusem valuri care sa se repeada, cu atata furie in mal, muscand din el cu dintii albi de spuma. Urmarim fascinati tavalugii care se pravalesc, urland in vacarm. Abia intr-un tarziu ne hotaram sa urmam linia tarmului, spre nord-est.

Valurile au aruncat, peste noapte,  o multime de scoici, ciulini, cochilii goale de melci, de diferite forme, fie de mare, fie de apa dulce. Le culegem intr-o sacosa, nimindu-le „trofee”. Facem acest lucru de multi ani. Le triem, le ducem acasa si ne impodobim cu ele apartamentul. Astfel, s-au strans o multime de ciulini, scoici de toate formele, marimile si culorile, melci, cochilii de raci si crabi, scaieti, radacini contorsionate, pietre, in care marea si timpul si-au sapat autografele. „Trofeele” noastre stau atarnate in coliere, pe pereti, ingramadite in vase din sticla, de ceramica de Marginea, sau pur si simplu, in colturile camerelor. N-am intrebat, niciodata, putinii oameni care imi calca pragul, ce parere au despre aceasta decoratie interioara, dar, ca sa fiu sincer, nici nu ma intereseaza.

Fiecare din noi cauta, cu ochi sclipind a speranta, ceva deosebit. Edi alearga triumfator, aducand un craniu de pescarus. Osul, perfect curatat, este de un alb pur.

Drumul nostru catre ciudatenii ne-a indepartat mult de camping. Valurile tuna mai puternic, incat trebuie sa strigam, pentru a ne auzi unul pe altul. Deodata, raman naucit, ca lovit de trasnet. In fata mea, rasturnata si ingropata in nisip, zace partea de jos a unei amfore. Abia revenindu-mi, ma indrept incet spre mare si o spal, cu grija, de nisip. O tin strans, ca si cum mi-ar fi frica sa nu mi-o smulga marea, care mi-a dat-o. Incepem o cautare febrila si, indata, Edi aduce un gat de amfora, care mai este inca obturat cu un dop smolit. Luiza gaseste toarte si fragmente de amfore mari. Nu ne vine sa credem in cadoul pe care ni l-a facut marea, in mesajul care ajunge in mainile noastre, peste timp, din antichitate. Au trecut pe aici, pana acum, zeci de turisti, dar nimeni nu le-a vazut, nimeni nu le-a luat in seama, nimeni nu le-a spalat de nisip si nu le-a mangaiat cu respect. E drept, sunt simple cioburi, nimic intreg, dar ele, oricat de simple ar fi, vin din timpuri stravechi. Marea le-a adus. Intr-o ingramadire de pietre, roase de apa marii, observ un ghemotoc de ceva… Este lut modelat si ars. Sculptorul din mine vede in ghemul de lut, cu diametrul de trei centimetri, o parte dintr-o fosta statueta – bazinul corpului omenesc. Mai e nevoie, oare, sa vorbesc despre starea sufleteasca in care ne aflam ?

Cioburile difera, ca maniera de lucru, ceea ce ma face sa cred ca vasele au fost lucrate in perioade diferite de timp. Dar de aici ma simt depasit si va trebui sa consult un specialist in arheologie.

Fasia de tarm, pe care am gasit aceste fragmente de ceramica, se intinde pe o lungime de aproximativ 100 de metri si o latime de 10-12 metri de la mal. Mai departe n-am gasit nimic. Dar de unde au fost aduse ? Atat Edi, cat si Luiza s-au aruncat asupra mea cu o multime de ipoteze, dar i-am linistit, spunandu-le ca vom discuta despre asta la casuta din stuf. Cum am parcurs drumul pana la casute, cred ca nimeni nu mai stie. Am mai spalat o data fragmentele de ceramica, dupa care le-am intins pe masa. Cioburile ne fascinau…

Toata dupa-amiaza ne-am petrecut-o intorcand, pe toate fetele, fiecare fragment, iar lasarea noptii ne-a gasit tot cu bucuriile noastre din ceramica. Ne-am adus aminte de emotia care ne-a cuprins cand am pasit in cetatea Histria. Acolo, santurile sapate in dalele de piatra, de carele de lupta, sau de transport, ne-au dus, cu gandul, in timp. Vedeam, cu ochii colorati ai mintii, filmul vremurilor apuse… Care grele, trase de animale vlaguite, intrau, de la drum lung, pe poarta cetatii. Oameni, imbracati in armuri si coifuri prafuite, isi zanganeau armele intre zidurile stramte. Intre aceste ziduri, un oras de piatra, cu terme, bazilici, piata si cartiere comerciale, isi traia bucuriile si tragediile, pe la mijlocul secolului al VII-lea i.e.n. Prima colonie elena avea sa treaca, mai tarziu, prin crize economice, sabie si foc, ca sa sfarseasca prin a fi parasita de locuitori. Dunarea si-a intins domeniile, colmatandu-i imprejurimile, iar marea s-a retras… Dar cetatea a ramas, marturie peste timp, pentru a le vorbi urmasilor. Oare pot fi uitate dovezile care ne arata cu ce si-au aparat histrienii cetatea, timp de douasprezece secole ? Dar modul in care si-au faurit o cultura si o arta ? Marturie stau capitelurile, stelele de piatra, Cavalerul trac, monezile, armele, bijuteriile si ceramica. Cateva ore am stat in muzeu, pentru a admira obiectele expuse. Arta olarilor antichitatii ne-a fascinat si atunci, prin armonia formelor si relatia perfecta intre proportii.

Acum, privind cioburile gasite, ne intrebam, firesc, de unde le-a adus marea. Poate de pe nave care n-au mai reusit sa ajunga la destinatie. In Mediterana, J.Y.Cousteau, F.Tailliez si altii au desoperit multe nave din antichitate. Pe litoralul romanesc, scufundatorii au scos la suprafata doua nave antice, la Mangalia si la 2 Mai. Incarcatura navelor consta, in principal, din amfore si vase de ceramica, care transportau, cu siguranta, alimente. De ce nu ar putea fi si in apropierea Portitei o astfel de nava scufundata, de pe care marea sa aduca, din cand in cand, la tarm, cate o dovada ? Ne lasam dusi de ganduri si fabulam, mult timp, pe seama navei antice. Ce s-ar mai putea gasi pe ea ? Poate coloane si capiteluri. Poate arme, ori poate statui din piatra sau bronz. Poate…

- Oare cat o fi ceasul ?

Campingul e cufundat in linistea noptii. Greierii canta, iar ceasul arata ora 2. Ce repede a trecut timpul ! Acum cateva secunde eram in antichitate, alaturi de Cavalerul trac, iar acum suntem la Portita… in ultima zi pe care o vom petrece aici.

 

Masina alearga in noapte. Edi si Luiza dorm. Imi place sa conduc noaptea. Poti sa-ti imaginezi orice: fie ca navighezi pe ocean, fie ca zbori in spatiu, fie ca te intorci in timp. Totul este sa ai in vedere ca, pe sosea, mai sunt si biciclete sau carute fara lumini de pozitie.

Asfaltul drumului serpuieste printre coline si iata podul de la Giurgeni. Podul acesta va ramane ca un arc peste timp. Oare, peste cat timp ? Probabil pana cand va fi construit altul, mai mare. Incetinesc si privesc peste stalpii metalici, ce-mi zabrelesc imaginea fluviului. Dunarea curge spre Delta, pentru a se varsa, apoi, in Marea Neagra. As vrea sa strig: beti, macar o data, un caus de palma, din apa Dunarii noastre!

 

Va urma…

ULTIMA ZI 

  Doru s-a sculat inaintea mea si, harnic, ca intotdeauna, a aprins focul, ba a mai avut timp sa fotografieze si pelicanii, in rasarit de soare.

Vantul e puternic. Cerul e insorit. Canalul Lopatna e plin de valuri mari. Strangem tabara, fara graba, ducand echipamentul la mal, alaturi de caiac. O ultima tigara, inainte de plecare. Un vaporas, avand la remorca doua lotci incarcate ochi, se lupta cu valurile, contra curentului, spre Mila 23. Ne asteapta un drum greu, dar, avand in vedere ca vantul puternic va bate predominant din spate, speram sa rezistam curentului

Imbarcarea ! Cateva padele si ne indepartam de mal. Durerea despartirii nu ne iarta. Vaslim, vaslim mereu. Caiacisti cu state vechi, adoptam o tehnica menita sa ne crute fortele: cand vantul bate din spate, tinem padelele rezemate de cocpit, cu penele perpendiculare pe apa, fara a vasli. Vantul se propteste in ele si in spatele nostru, actionand puternic si… ei bine, inaintam. Daca vantul devine potrivnic, tragem spre malul de sub vant, vaslind la adapost. Nu e rau deloc, singura grija fiind cea de a tine, vesnic, caiacul perpendicular pe val. Drumul este o placere si ar fi de-a dreptul minunat daca padelele ar fi mai usoare. Devenim veseli si vorbareti, caci ne indreptam spre casa. Daca vom avea norocul sa gasim un vapor, azi vom fi la Tulcea, iar maine, in nordul Moldovei.

Deocamdata, vaslim. Harta si busola nu ne mai folosesc. Le-am inchis, deja, in pungi de plastic. Locurile ne sunt cunoscute. Trecem de canalul ce duce la lacul Trei Iezere. Vanrul ne e de mare ajutor. Cu „panzele” noastre, inaintam fara efort si asta ma face sa ma gandesc la un catarg de 2 metri si o velatura minima. Facem planuri pentru viitoarele imbunatatiri pe care le vom aduce caiacului. Deocamdata, nici nu concep o alta ambarcatie, care ar putea fi mai buna decat caiacul faltboot. Doua derivoare demontabile, de o parte si de alta a bordurilor, ii vor mari stabilitatea, atunci cand velatura va intra in functie. Planuri, vesnicele planuri. Cum se termina o etapa, ma gandesc imediat la urmatoarea. Vesnica goana, determinata de anii care trec, neiertatori cu noi. Ireversibilitatea timpului o sa ma omoare… Desteapta cugetare, care ma impiedica sa proptesc, cum trebuie, padela in apa, la trecerea in canalul Heracle. Noroc de Doru. Baiatul asta imi simte toate miscarile. Coechipier desavarsit, mi-a fost de mare ajutor, in momentele grele.

Trestiile devin tot mai rare si ochiul cuprinde zarea, pana departe. Canalul, mare si relativ drept, ne permite sa zarim liniile de inalta tensiune de la Mila 23. Iata si cherhanaua alba, punctand zarea.Un pescar iese cu lotca, din stanga, dintre trestii. Ii dam buna ziua, apoi ne continuam drumul, pentru catva timp, in paralel. Canalul se largeste si pragul de ape ne ia in primire. Am sosit la intalnirea cu Dunarea Veche. Valuri puternice ne insfaca, fara crutare. In vederea traversarii, am si scos apa din caiac, cu buretele. Curentul Dunarii e puternic. Valurile acopera prova, imprastiindu-se de-a lungul bordurilor, in timp ce noi vaslim, cu toata forta. Curge apa de pe padele in cocpit, curge apa transpiratiei noastre, suntem aruncati de pe o cocoasa de apa pe alta, totul e mumai apa, iar eu imi amintesc, din nou, ca Doru nu stie sa inoate.

La ora 14,30 acostam pe plaja din fata postei. Mila 23, punctul terminus al calatoriei noastre nautice ! Tata Potap este, intamplator, acolo. Bucuros, ne spune ca a gasit, pana la urma, bobocii. Astfel, a scapat si el si motanul de consecinte… Dupa o bere, bauta pe nerasuflate, scoatem bagajele si incep sa demontez caiacul. Ma doare sufletul , in timp ce-i „pliez” forma zvelta si frumoasa, dar n-am incotro. Sotiile si copiii ne asteapta. Gata, cu vacanta ! Facand naveta intre plaja si pontonul la care ancoreaza „pasagerul”, caram, incet, incet, toate bagajele. Aflam ca, pana maine, nu mai vine nici un vapor. In asteptarea unei ocazii, putin probabile, avand in vedere maldarul de echipament si ora, ne intindem, pentru prima oara de cand am plecat in periplul nostru, intr-un pat adevarat. Camera de pe ponton ne-a fost pusa la dispozitie de pontonierul, sau, mai bine-zis, capitanul micului port Mila 23, simplu, cu amabilitatea specifica omeniei de pe aici, fara probleme si fara plata. Asa ca avem unde dormi, in cazul in care nu ajungem astazi la Tulcea.

Peste o ora, iata si nemaisperata ocazie. Un vaporas, de la Centrul de cercetare a reproducerii artificiale a pestelui, pleaca la Tulcea. Baietii ne iau cu placere si cu tot calabalacul. Fericiti, ne imbarcam. Aveam sa aflam ca mica nava are state vechi in serviciu – peste 80 de ani. Pilotul ne anunta ca nu vom merge direct pe Dunare, ci vom trece prin canale si lacul Fortuna, iesind pe fluviu abia la Maliuc. Oare ne putem dori ceva mai frumos ?

Tuc-tucul motorasului strapunge linistea zilei. Prova despica valurile, intr-un vesnic tangaj. Pe o bancuta, asezata in prova, in fata cabinei pilotului, ne-am instalat „comandamentul”, pentru a nu pierde nimic din peisajul care va defila prin fata noastra. Strabatem, iarasi, Delta. De data asta nu mai avem grija vapoarelor, a valurilor si a barcilor cu motor. Ne hranim, in voie, foamea vesnica de imagini. Adevarate coridoare verzi, de salcii plangatoare, inundate de ape, ne impietresc pe banca. Drumurile Deltei nu pot fi povestite. Cararile apelor nesfarsite nu pot fi descrise in cuvinte, fie ele, cat de cat, apropiate de realitate sau oricat de mestesugite. Imi amintesc ca, pe spatele unei harti a Deltei, am gasit opinia scriitorului suedez Per Olof Ekstrom: „Delta fluviului Dunarea ! Nu o pot descrie. Mergeti acolo, vedeti-o singuri, adunati-va singuri impresiile. Asta e singura solutie a problemei”.

Soarele apune. Intram in lacul Fortuna. Pilotul urmareste jaloanele de adancime, pentru a nu ne trezi cu chila in mal. Sunt perioade ale anului in care nici navele mici, cu motor, nu pot trece lacul.Apa e putin adanca si daca mai seaca… Si totusi nu doresc nimanui sa fie prins de furtuna pe lac. Pescarii stiu acest lucru si, in cazul in care sunt surprinsi, se refugiaza in stuf, pana ce totul reintra in normal.

Vantul s-a potolit, iar apa e linistita. Vaporasul a ajuns la mijlocul lacului. Soarele isi oglindeste coroana in luciul lui. Totul scanteiaza in rosu. Lebede, grupate cate doua sau trei, plutesc la distanta. Am traversat lacul. Patrundem in canal si, nu dupa mult timp, ajungem la locul in care, cu zile in urma, instalasem tabara cu numaril 2. Revedem, cu nostalgie, locul. Doua oftaturi scapa, fara voie, din piepturile noastre. De aici si pana la Maliuc nu-mi mai amintesc nimic. M-a trezit Dunarea, in plina forfota de vapoare, salupe si remorchere. Nave mari, de transport, raman in urma noastra. Soarele a mai coborat de pe bolta, in drumul lui spre apus. Globul rosu se misca, mereu, intre salciile de pe mal. Casute pitoresti, ale pescarilor, se perinda prin fata noastra.

La Ilgani, ni se fac semne de pe o nava rapida. Pilotul se apropie de nava de pe mijlocul fluviului. Are o defectiune si e in imposibilitate de manevra. Sta travers, in calea tuturor vapoarelor. Nava e plina cu turisti chinezi, care nu par speriati de incident. Se arunca parame de la un bord la altul. Vaporasul nostru il remorcheaza spre mal. Avaria o data reparata, nava isi continua drumul. Ajutorul a venit firesc, fara prea multe cuvinte. Nici multumirile nu-si au rostul. Asa e pe fluviu, oamenii sunt o mare familie, care se ajuta la necaz.

Ne-am continuat drumul, facand slalom printre vapoarele ancorate in rada portului si iata-ne la debarcader. Ne luam ramas-bun de la pilot, apoi caram bagajele pe mal.

Privesc orasul. Privesc portul ticsit de vapoare, venite cine stie de unde. Fluviul cel mare isi continua cursul spre Delta, fara noi. Insa o particica din fiintele celor trei, doi oameni si un caiac, a ramas acolo, in cele cinci tabere, in padurile de salcii, in trestia fosnitoare la orice adiere, in cherhanalele si casele pescarilor, in locurile pline de pasari si de pesti. Acum ei ne cunosc, ne-au vazut si nu ne vor uita, asa cum nici noi nu-i vom uita, la randul nostru. Exista o zicala prin aceste locuri: „Cine a baut apa din Dunare, se va intoarce”, iar noi am facut-o, fara retineri.

In Tulcea, am dormit la un prieten. Se mutase, nu de mult, din Moldova, cu sotia si copilul, pentru a se stabili la Tulcea. Pentru ce ? Pentru Dunare ! Cu ani in urma, bausera din apa fluviului si ei. Nu aveau mare lucru in casa, dar in port ii astepta o barcuta cu motor, gata oricand de drum. Asta spune totul ! I-am admirat si, pentru prima oara, mi-a parut rau ca locuiesc atat de departe de fluviu…

Masina goneste, de-a lungul soselei, spre casa. Drumul ni se pare lung. Spre seara, oprim intr-o padure de salcami infloriti. Mirosul este patrunzator. Am indraznit sa rupem cate o floare, pentru sotii…

Trag masina in parcarea din fata blocului. S-a intunecat de-a binelea. Acelasi intuneric, care , cu zile in urma, ne insotea in drumul spre Delta. Imi aduc aminte de clipa in care ne-am fixat centurile de siguranta, de clipa in care am aprins farurile… Atunci, lumina lor s-a revarsat pe asfalt. Acum, le sting. Ne strangem mainile, in graba, fara a ne spune ceva. Doru fuge la blocul lui, eu la al meu. Apas butonul soneriei, dupa semnalul cunoscut. Din interior, aud un glas drag, care striga:

- Tata, a venit tata !

Usa se deschide, izbita de perete. Luiza si Edi imi sar in brate. Luiza plange. In clipa aceea am uitat ce inseamna sa bei apa din Dunare…

 

TABARA DE LA PORTITA

     Rasucesc cheia in contact. Motorul ofteaza, cu ultimele pacanituri, dupa o „munca” de sapte ore. Suntem la Jurilovca, intr-o noapte de iunie, sub un cer acoperit cu nori. La cativa metri, in fata, se afla bariera care inchide portul pescaresc. In timp ce ma apropii, cainii latra, trezind omul de paza. Acesta ma informeaza ca dimineata, la ora sapte, pleaca un remorcher spre Portita. Ceasul meu arata ora doua, asa ca am putea dormi cateva ore, in masina, Edi pe bancheta din spate, Luiza si cu mine, pe scaunele din fata. In intunericul apasator, ne foim pentru a ne gasi un loc, cat de cat confortabil. De dupa perdeaua de stuf se face auzit oracaitul broastelor. Glasul unui magar, cam neacordat, se vaita de mama-focului. De undeva, dinspre sat, ii raspunde, la fel de jalnic, un altul. Mai apuc, doar, sa ma gandesc ca maine vom traversa lacul Golovita, dupa care cad intr-un somn adanc, fara sa-mi pese de tantarii care inunda habitaclul masinii.

Trei ore de somn ne-au remontat, asa ca incepem, cu mic, cu mare, descarcatul echipamentului. Incepand cu caiacul si terminand cu felinarul, ingramadim totul, intr-o movila, pe pontonul care va fi remorcat, spre a fi dus la Portita. Cu o jumatate de ora inainte de plecare, ni se alatura o familie din Bucuresti, alta din Brasov si cativa localnici. Remorcherul se pune in miscare si iata-ne in canalul ce duce la Golovita. Botezul lacului il primim o data cu primii stropi de ploaie, cazuti din inaltul cerului. Valuri, ca o melasa verzuie, ne plimba pe cocoasele lor, intr-o miscare ondulatorie. De jur-imprejur, totul e cenusiu. Cat vezi cu ochii, apa si iar apa. In spate, comuna Jurilovca a ramas trista si parca pustie. Cu timpul, pacla care se lasa, o va inghiti cu totul, lasandu-ne singuri pe valurile verzui, ca ale marii. In stanga, abia se poate citi forma lunguiata a capului Dolosman. Vizavi, ar trebui sa fie insula Bisericuta, invaluita, acum, in pacla. Intre aceste doua puncte, ca intr-un gatlej, se formeaza valuri deosebit de periculoase pentru barci, pe vreme rea. Remorcherului nostru nu-i pasa de ploaia care cade, ca prin sita si nici de valurile ce par a-i bara drumul spre tinta. Trage, cu nadejde, castigand metru dupa metru, in timp ce noi tremuram subtire, cu speranta ca vremea se va indrepta. Dupa un timp, ce ni s-a parut enorm {aveam sa constatam ca traversarea dureaza o ora si treizeci de minute}, iata ca deslusim conturul malului din fata. Incet, incet, apar formele cladirilor de la Portita. Suntem hotarati sa ne facem baza la campingul de aici, inchiriind o casuta, pentru a ne putea plimba cu caiacul pe canalele din jur.

Cand remorcherul patrunde in canalul care duce la debarcaderul campingului, ploaia se opreste, ca prin farmec. Norii incep sa-si desire fuiorul si apare soarele. Nu degeaba i se spune Portitei si Insula Soarelui. Incepem descarcarea bagajelor pe debarcader, dupa care, fuga la receptie. Primind cheia de la casuta cu numarul 5, ne punem, iar spinarile la bataie, fiecare dupa puterea lui, pentru a cara totul sub acoperisul de stuf, ce avea sa ne adaposteasca o saptamana. Campingul este format dintr-un complex, cu un restaurant, in jurul caruia sunt amplasate, pe piloni, deasupra apei, casute din stuf si rogojini, unite intre ele prin podisti din lemn. Ceva mai departe sunt amplasate grupurile sanitare. La cativa metri, pe nisipul plin de scoici macinate, se afla alte casute, chiar langa mare.

Dupa ce ne despovaram de bagaje, o luam de-a lungul plajei, in recunoastere. Vedem, chiar in apropiere, cladirea lunga si alba a cherhanalei. In fata ei, trase pe niste gratare mari, din lemn, stau aliniate patru mahune. De la ele spre cherhana, duc sine inguste, din metal, pe care se gasesc doua carucioare. In continuare, se intinde nesfarsita plaja, spalata de valurile inspumate ale marii. Spre dreapta, pe un teren inaltat fata de grind, porneste un drum colbuit, despre care aflam ca duce la pichetul de graniceri. Ma gandesc ca, fiind zona de granita, va trebui sa le fac baietilor o vizita, inainte de a pune caiacul la apa.

Pana una-alta, foamea ne inghionteste spre casuta de stuf, pentru a incropi ceva de mancare. Cum conserva e sfanta, pana la prinderea primului peste si cum suntem rodati in astfel de situatii, nimeni nu face mofturi. Infulecam, fara vorba, carne rece, rosii, ardei grasi, branza si paine. Cine spala vasele e scutit de despachetatul si aranjatul bagajelor, dar nimeni nu se grabeste sa faca acest oficiu.

Sacii, in care se afla caiacul, sunt pusi deoparte, impreuna cu padelele si camera auto, ce va juca rol de colac de salvare. Aliniem proviziile de alimente, intr-o cuttie mare de carton, langa unul din cele doua paturi, iar hainele le randuim pe un raft improvizat. In momentul in care ridic felinarul, pentru a-l agata de tocul usii, imi aduc aminte de Doru. Mi se perinda, in memorie, noptile pline de vaietele de dupa stuf, cand lumina felinarului devenea o granita intre noi si restul naturii. Stateam tacuti, minute in sir, fumand dusi pe ganduri… Doru si ai lui nu au putut veni cu noi la Portita, asa cum planuisem…

Agat felinarul, apoi incerc sa alung melancolia amintirilor, punand ordine in celelalte obiecte. Edi s-a intors cu vasele curate, noi am terminat cu aranjatul, asa ca ne putem permite o mica plimbare. De la debarcader, o luam de-a lungul unui canal, care, dupa harta mea, ar trebui sa ajunga la lacul Leahova Mica. Luiza culege cateva trestii si flori de camp, pentru a decora interiorul noului nostru „apartament”, in timp ce noi, barbatii, cautam locuri promitatoare intr-ale pescuitului.

Pe cer, nici un nor. Soarele sta sa apuna deasupra trestiilor. Este ora la care pasarile se intorc pentru odihna. Cu un falfait puternic de aripi, isi franeaza zborul si coboara, disparand in cuiburile bine ascunse de ochiul omului. Ne-am indepartat de camping si, cum oboseala de peste zi se face simtita, hotaram sa ne intoarcem. Luiza aranjeaza florile si trestiile pe pereti, prinzandu-le in ochiurile de rogojina. Casuta devine si mai intima. Edi da tarcoale sectorului de alimente, ceea ce inseamna ca a sosit momentul sa ne ocupam de cina. Langa debarcader, sapata in malul canalului, se afla o vatra plina cu cenusa. Deasupra este fixat un gratar mare. Scot cenusa, aranjez sub gratar un snop de stuf si il aprind. Flacarile se strecoara, lacome, printre grilele inegrite. In ceaun, portia de „Supco” incepe sa fiarba. Flacarile mananca, cu nesat, snopul de stuf. Caldura lor dogoreste. Tot asa dogoreau si in prima noapte, pe canalul Papadia…

Mancam, cu pofta, pana ce lingurile racaie, cu disperare, fundul castroanelor, dupa care trecem la carnaciorii de porc, care tocmai s-au rumenit.

Soarele a apus de mult. Mai toata lumea s-a culcat. Numai noi si broastele, nu. Doar oboseala drumului si a nautatilor de peste zi ne hotaraste sa incercam paturile, cu asternutul lor alb. Somnul primei nopti, ne cuprinde, in casuta din stuf, de pe Insula Soarelui.

 

SPRE LACUL LEAHOVA 

Cine putea fi primul in picioare, o data cu zorile ? Baietelul nostru. Este imbracat, a inspectat imprejurimile si ne comunica starea vremii: cer senin, soare, deci o posibilitate ideala pentru punerea caiacului la apa. Ii inteleg nerabdarea. Dupa ce m-am intors din calatoria facuta cu Doru in Delta, m-a pus, seri la rand, sa-i povestesc intamplarile noastre, in timp ce statea cu fotografiile imprastiate pe covor. L-am surprins, de multe ori, adancit in contemplarea lor. Era atat de concentrat, incat nu auzea usa, care scartaia cumplit, amintindu-mi ca ar trebui sa mai las hoinareala si sa devun ceva mai gospodar. Cand venea vorba despre Delta, devenea mai atent si ofta, fara sa spuna ceva. Eu insa ii stiam dorinta de a merge si el cu caiacul in Delta.

Dupa micul dejun, inghitit la repezeala, incepem sa montam barca de panza. Luiza tine crivacii, iar eu strang piulitele si leg, cu sfori de canepa, curentii laterali. Edi imi da toate piesele caiacului si banuiesc ca, daca as fi uitat cumva doar una din ele, ar fi disperat. Cred ca s-ar duce inot… Caiacul prinde forma si un zambet larg se asterne pe fata baietelului nostru. Leg, cu franghii, camera auto, in pupa caiacului, apoi, cu grija, il punem la apa, langa debarcader.

Luam cu noi doar strictul necesar: harta, busola, canistra cu apa, cateva pachete cu biscuiti si aparatele de fotografiat. Edi duce padelele. Acum sunt usoare, ca un fulg. Barele sunt din lemn de brad, mufate cu plastic, iar palele – doua din aluminiu, doua din fibra de sticla. Dupa un mic instructaj, cu privire la comportamentul copiilor in timpul navigatiei pe astfel de „nave”, incheiem „conferinta” si ne ocupam locurile in caiac. Fara bagajele din vara trecuta, „Skipper” se dovedeste a fi foarte spatios.

Caiacul se desprinde de mal. Padelele brazdeaza, din nou, apa. Cad repede in aceeasi cadenta cu Luiza. Canalul este destul de ingust, dar apar, din loc in loc, ochiuri largi de apa, marginite de stuf, in care cate o rata este surprinsa, in graba ei de a se ascunde de privirile noastre. Crisparea si emotia lui Edi se transforma in relaxare. Degetele, care strangeau, cu frica, rama cocpitului, se odihnesc acum pe genunchi. Ochii privesc in toate partile si zambesc. Sunt fericit de fericirea lui !

Doi starci cenusii, ce par a se urmari, ne intretaie drumul falfaindu-si aripile, spre trestii, apoi se inalta, se rotesc si dispar in directia Razelmului. I-am urma, daca s-ar putea…

Vaslim, cu nadejde, asteptand sa se termine canalul, pentru a ne intalni cu lacul Leahova Mica. Pe malul drept, pe o limba a grindului, vedem un grup de magarusi. Stau culcati la soare, adormiti, cu urechile pleostite. Ceva mai departe, un cal costeliv, incearca sa pasca firava iarba, ce pare a fi crescut intamplator pe pamantul arid.

In sfarsit, canalul se deschide, ca o gura larga, in Leahova Mica. Incepe bataiala valurilor, care nu are pe cine speria. Navigam spre nord-est, catre o limba de grind, dupa care se gaseste lacul Leahova Mare. Edi, care are busola legata de gat si care a fost ridicat direct la rangul de navigator unu, ne confirma directia. Acasa, inainte de plecare, a facut exercitii, afland pozitia tuturor incaperilor, ba chiar si a mobilierului.

In fata noastra, foarte departe, se zareste un remorcher si cateva lotci. Probabil ca sunt pescarii iesiti, de cu zori, la treaba. Ajungand la limba de grind, o ocolim si iata-ne luati in primire de valurile lacului Leahova Mare. Apa se intinde pana departe si din loc in loc se vad palcuri de stuf. Cativa pescarusi albi se rotesc deasupra valurilor, cautandu-si hrana. Sprijinim padelele de cocpit. Valurile ne leagana, in miscarea lor si imi aducaminte ca tot asa se intampla si pe Fortuna, Matita sau Babina. Liniste si pustietate… Sub noi, totusi, e viata !

Soarele amiezii incepe sa arda. La ora asta, nu e prea bine sa te afli pe apa. Hotarasc intoarcerea. Vaslele se infing in valuri, impingand caiacul spre limba de pamant care ne desparte de Leahova Mica. Remorcherul si lotcile sunt tot acolo unde le-am vazut. Daca as sti ca pescarii scot navodul, as schimba traseul in directia lor, dar cum nu sunt sigur, continuam sa vaslim spre intrarea in canal. Valurile au disparut. Vaslim foarte aproape de trestii si, la un moment dat, zarim o mogaldeata care inoata cu rapiditate, dorind sa dispara. Il stim pe mustacios. E bizamul. Blanita lui, inchisa la culoare, se observa bine pe suprafata apei. Este atat de grabit, incat orice gest spre aparatul de fotografiat devine inutil. In ultimii ani s-a raspandit foarte mult in Delta Dunarii, asa ca il poti intalni peste tot.

Intr-un ochi de apa, avem o intalnire, pe cat de neasteptata, pe atat de frumoasa, cu o familie de rate salbatice. In frunte, cum e si normal, inoata ratoiul, urmeaza rata, iar la distante aproape egale urmeaza trei bobocei de mai mare dragul. Cand ne vedem, ne oprim si unii si altii. Parca asteptam sa aud, venind din directia ratoiului, un scrasnet de frana, ca de automobil, apoi sa vad, claie peste gramada, boboceii. Cred ca Disney e de vina…

In timp ce familia de rate isi schimba traiectoria, Luiza, cu un gest rapid {de care eu n-am fost in stare}, smulge aparatul de fotografiat din toc, vizeaza si declanseaza. N-a mai tinut cont de directia soarelui. Oare va iesi ceva ? Grabita, intreaga familie s-a refugiat, la sugestia macaita a ratoiului si la indemnurile ratei, in ascunzisul de trestii. Curios e ca nimeni nu a iesit din sir, au marit doar viteza, fara panica. Faza o data consumata, nu ne mai ramane decat sa continuam vaslitul. Am mai parcurs o oarecare distanta pe canal cand aud, venind din spate, zgomot de motor. Desi nu se vede nimic, zgomotul seapropie. Cred ca nu poate fi altul decat remorcherul cu lotcile. El este ! Vaslim, in speranta de a gasi un ochi de apa, pentru a ne refugia acolo. Remorcherul s-a apropiat destul, dar noi tot nu am gasit refugiul. Aud motorul reducandu-si turatia. Canalul este destul de stramt. Suntem la un metru de trestii si valurile provocate ar putea „sa se distreze” putin, cu noi. Nu-mi fac, insa, probleme prea mari. Asezam caiacul oblic pe canal, cu pupa in directia valurilor si asteptam. In momentul in care vaporasul e paralel cu noi, vaslim usor, indreptand pupa caiacului spre el. Valurile care vin sunt astfel contracarate si nu ne pot izbi in desisul verde al trestiilor. Vaporasul trece incet, o data cu lotcile legate de el, din care pescarii ne privesc zambind. Echipajul s-a comportat excelent, fara panica…

Apele s-au linistit. Ne reluam vaslitul si, nu dupa mult timp, ajungem la debarcader. Mai mult banuind podisca de lemn, facem slalom printre casute, transportand caiacul pana la casuta ocupata de noi. Il asezam pe „Skipper” la umbra, cu toate ca nu cred ca soarele ar mai putea deteriora invelisul, deoarece, inainte de plecare, l-am mai dat cu doua straturi de cauciuc lichid, foarte rezistent.

Dupa-amiaza, cand s-a mai potolit arsita si soarele a mai coborat spre orizont, ne luam uneltele de pescuit si pornim spre locurile alese inca de ieri.

 

Va urma…

DRUMUL SPRE MATITA 

     Curentul Dunarii ne smulge dintre salcii. Il ajutam, cu padelele, constatand, totodata, ca valurile, batute de vant, sunt mai mult decat jucause. Nea Simion si tata Potap trag vartos la rame. Lotcile lor se ridica pe valuri, intr-un vesnic tangaj. „Skipper”, insa, se muleaza pe val, scartaind usor din incheieturi. E mai mare placerea sa-l vezi cum calca valul. In port, mai strigam o urare de bun ramas, la careni se raspunde cu alta, de drum bun, fara peripetii. Noi, pe undeva, insa, le dorim…

Taiem, Doru ?

Taiem !

Luand valurile pieptis, ne indreptam spre cherhanaua de pe malul opus. Acolo vom da de canalul Heracle. Vantul ne da de furca. Stropii ne uda pana la piele. Spuma apei patrunde in cocpit. Ne opintim in padele, luptand cu un curent puternic. Suntem in varful buclei „marelui M”. Acostam langa cherhana. Binevoitori, pescarii ne dau ultimele informatii in legatura cu drumul spre Matita. Stoarcem 28 de bureti. Am luat ceva apa !

Canalul Heracle este deosebit de linistit, iar curentul ne duce, lin si sigur, spre nord-est. Prin apa transparenta se zaresc plante subacvatice. Privesc in urma. In siajul caiacului, cherhanaua se vede ca un punct alb. Un grup de egrete isi ia zborul, din papurisul care se insira de o parte si de alta a canalului. Gata cu grindurile, pentru o buna bucata de timp.

Vaslim in tacere. Linistea e detronata, din cand in cand, de starci, rate si egrete. Suntem numai noi, pe tot canalul. Padelele isi fac jocul lor, in apa. Cand intri in ritm, nu mai realizezi filmul miscarilor. Gandul iti pleaca, o data cu privirea, in urmarirea pasarii ce s-a ivit de dupa trestii. Se duce, sau vine de la cuib ? Oare ne-a simtit si incearca sa ne insele, sau era in cautarea hranei ? O fi avand puisori guralivi, ce nu mai contenesc cu strigatele, pentru a-si cere dreptul. Pasarea s-a indepartat. Se vede, din ce in ce mai mica. Incotro ? Ma trezesc vaslind, mereu in acelasi ritm, de parca asta fac de o viata intreaga. Vaslesc si gandul imi pleaca, iar, aiurea. Zboara o data cu alta pasare ivita, pe neasteptate, din dreapta, de dupa salcia groasa, bifurcata ca un „V”, cu trunchiul scufundat in apa. Se duce sau vine de la cuib ?

Involburarea de ape ne vesteste apropierea de canalul Lopatna. Pescarii spuneau sa tinem acest canal, pana vom vedea o casuta. De aici inainte, se deschide drumul catre lacul Babina, iar la dreapta drumul catre Matita. Pana una-alta, pe Lopatna suntem primiti de lebede, gratioasele lebede. Nu se sinchisesc de noi. Plutesc in deriva, duse de curent, ciugulindu-si, din cand in cand, penele imaculate, cu ciocul. Le privim cu placere si dragoste.

Scot apa din caiac si numar 16 bureti. Merge, al dracului de bine ! Cu padelele sprijinite de cocpit, fumam cate o tigara. Deodata, il vad pe Doru repezindu-se la punga de plastic, in care e inchis aparatul de fotografiat. Nu cred ca va avea timp. Frumusetea de pelican, ivita, in zbor, de dupa stuf, nu va astepta declansarea. Se lasa, planat, deasupra apei. E superb ! Tac ! Doru a reusit performanta, prinzandu-l in obiectiv. Pelicanul, care a pozat fara sa stie, ne priveste o clipa, apoi se ridica in zbor elegant, pentru a disparea dupa peretele de stuf din dreapta. S-a dus. A ramas in urechile noastre, doar falfaitul puternic de aripi.

Ma dor bratele. Padelele sunt destul de grele. Le-am facut din teava de alama, cu pale din aluminiu. Hotarat lucru, trebuie sa fac altele, mai usoare. Doru constata ca are o fisura, la padela lui. Nu pare grav si cred ca o sa tina.

Foarte meandrat, canalul asta. Consultam, mereu, busola si hartile. Soarele inca mai arde, desi e destul de tarziu. In sfarsit, un grind. Cum nu intentionam sa ajungem neaparat azi la Matita, acostam pentru a monta cortu. Destul de dificil, caci malul lutos e cam inalt, iar bagajele grele. Locul este minunat, ca peisaj, dar dificil pentru debarcare si imbarcare. Renuntam. La vasle ! Mai departe, spre nord. In dreapta, un canal ne indica drumul spre Trei Iezere. Noi mergem inainte, lasand in urma cativa fundaci. Cu talentul lor de a se face nevazuti, ratam o fotografie ce ar fi putut fi frumoasa.

Mi-e sete. Cufund in apa rece paharul de plastic si ma racoresc. Doru imi urmeaza exemplul. Egrete albe ne taie calea, in zbor. Scot, din nou, apa din caiac. 10 bureti.

Depasim canalul din dreapta. Care duce la lacul Polideanca. Peisaj feeric de salcii, trestii si irisi galbeni. Canalul Lopatna devine, iar, puternic meandrat.

Taiem ?

Taiem !

Nici un cot nu ne scapa. Le taiem pe toate, pentru a castiga din drum. Dintr-o data vedem casuta mica si alba. Pe mal, vintirele stau agatate in pari, la uscat. Tragem la mal. Nici un suflet de om. Pe usa de lemn, innegrita de vreme si ploi, atarna un lacat cat toate zilele. Malul e ingust si nu ne putem aseza cortul in siguranta, caci, daca peste noapte apele cresc, facem obaie de toata frumusetea. Inapoi in caiac si… pe canalul din dreapta.

Prag de ape. Padele proptite cu nadejde, spuma si… iata-ne trecuti. Dupa un timp, vedem un grind frumos. La mal ! De undeva, se aud talangi. Cobor ca sa inspectez locul. La 60-70 de metri, vad o turma de vaci, fara nici un paznic. Nu-mi surade ideea de a petrece o noapte in compania cornutelor. Tocmai cand ma hotarasc sa renunt, vad, printre salcii, o casa alba si lunga.

Dorule, se vede cherhanaua. Am ajuns !

Padelele, grabite, bat apa. Le-am transmis nerabdarea noastra. Suntem veseli, caci nu speram sa ajungem, in seara asta, aici. Trecem, pe langa cherhana, spre debarcader, unde suntem luati in primire de trei caini ai caror colti si latraturi puternice nu prevestesc nimic bun. Poftim de acosteaza ! Strigam, dar nu primim nici un raspuns. Depasim debarcaderul si intalnim o lotca. Dupa schimbul de saluturi de rigoare, pescarul ne arata, la cererea noastra, drumul spre Matita. In speranta ca vom gasi, pe traseu, un loc mai retras si mai linistit, bun pentru campare, ne indreptam intr-acolo. Curentul se inteteste, in timp ce traditionalul prag de ape se apropie. Scot apa din caiac, cu buretele. Numar 19.

Valuri mari, chiar foarte mari, parca nemaiantalnite pana acum, ne iau cu asalt. Suntem in lacul Matita. Nu mai vaslim, privim doar, saltati de valurile hraparete. Imensitate de ape. Imensitate de valuri. Abia se vad malurile lacului, marginite de trestii. Suntem obositi si nu vrem sa fortam nota, asa ca ne intoarcem spre cherhana. O traversare acum, ar fi riscanta, mai ales ca soarele incepe sa apuna.

Pescarul, pe care il intalnisem cu putin timp inainte, alunga cainii. El este paznicul cherhanalei.

- Ne dati voie sa innoptam la dumneavoastra ?

Sigur ca ne da voie. Este loc suficient de pus cortul si e bucuros ca are cu cine schimba o vorba, in pustietatea asta. Debarcam, intr-un superb apus de soare. In timp ce scot echipamentul din caiac, Doru il randuieste, intr-o gramada mare, pe mal. Paznicul se uita si se minuneaza cat de incapatoare este mica noastra ambarcatie. Scoatem o sticla de vodca, pentru bun venit. Sticla trece din mana in mana. Intrebam daca n-au trecut patru caiace, cu nemti, pe aici. Nu au trecut. Nu inteleg pe unde si cand i-am depasit, dar ce mai conteaza. Instalam cortul, in timp ce paznicul cherhanalei, nea Petre, ne promite peste, pentru a doua zi. Doru propteste un bat in pamant, aprinde felinarul si-l agata. Conserva de carne e rece, dar buna, de data asta. Nea Petre ne refuza categoric, deoarece abia a mancat. Ce ? Bineanteles, peste. Dupa inca o inghititura de vodca, nea Petre se retrage, caci maine se scoala devreme. Noi, insa, nu putem dormi.

Licuricii tigarilor fac concurenta felinarului spanzurat in creanga. Caraie, tipa si se vaita pasarile, dupa perdeaua de trestii. Aici, langa casa alba si lunga, nu ne mai poate ajunge mana mare si neagra a intunericului…

Doru imi arata, in tacere, bolta. „Crai nou” e pe cer. Semn bun…

 

O ZI LA MATITA 

     Ne-a trezit cucul, prietenul nostru. Nebunul de cuc, care ne-a insotit tot drumul. Bineanteles ca e cu totul altul, dar noua ne place sa credem ca e acelasi, de pe garla Papadia. Nu l-am vazut niciodata, l-am auzit doar…

Nea Petre a scos navodul. Ar fi vrut sa-l insotim, dar, neauzind nici un zgomot in cort, si-a inchipuit ca dormim bustean si i-a fost mila sa ne trezeasca. Am pierdut momentul si ne pare tare rau.

Zgomot de vasle, pe apa. Vine un caiac. Acosteaza. Este avangarda nemtilor. Trebuie sa intoarca, ca sa-i aduca si pe ceilalti. De acord, dar mai intai paharul romanesc, de bun venit. Le prinde bine, caci au vaslit destul, dupa spusele lor. Am vaga impresie ca s-au ratacit. Mai tarziu vom afla ca au harti vechi, de peste 15 ani, iar canalele s-au mai inmultit, intre timp. In plus, n-au intalnit, ca noi, localnici, care sa le corecteze drumul.

Pana la intoarcerea intregii „flote”, nea Petre ne invita la masa. Se aude un motor de barca. Vin o parte din pescari si doua pescarite. Cele doua femei fac ordine in cabana, iar pescarii pleaca la intins navodul, pe Matita. Un ceaun urias, sustinut de o prajina, isi deapana fuiorul de miros spre narile noastre. Fotografiem momentul in care una dintre femei gospodareste langa foc. Nea Petre il atata, cu smocuri mari de stuf bine uscat. Se intinde masa. Intr-o cratita imensa, rasolul de peste, plutind in zeama, bine otetita, ne asteapta aburind. Gazdele se servesc, cu mana, direct din cratita. Noua ne-au pus farfurii si tacamuri. Le indepartam si ne servim la fel cu ei. Zambesc, cu totii. S-a spart gheata. Curg povestile, intrebarile si raspunsurile. Totul e numai veselie. Nea Petre ne propune sa ne ducem la pescuit, cu lotca lui cea mare. De ce nu ? Alaturi, caini si doua pisici asteapta, impreuna, in buna intelegere, portia ce le va reveni.

Cum caiacele nemtilor nu au sosit inca, hotaram sa plecam la pescuit. Lotca mare devine ascultatoare, in mainile lui Doru. Lacul Matita ne intampina linistit si calm. De data asta il putem admira, in toata frumusetea lui. Intr-adevar, e imens…

Hat, hat ! Intep scurt si recuperez. Primul peste isi face aparitia. Biban marisor… Hat ! Iar biban. Urmeaza o platica. Doru incearca la rapitor, cu blinkere, dar se pare ca nu prea ii marge. Se hotaraste, in cele din urma, s-o dea tot pe sfanta rama. Incepe sa scoata biban, unul dupa altul. Ne-am cam prajit pieile si tocmai ne cautam camasile, prin lotca mare, cand varful lansetei se zguduie amenintator. Doru se repede si astfel incepe circul. Frana, bine reglata, isi face datoria. Doru recupereaza… si recupereaza, de-i vine rau. Ma uit, cu ochii mari, fara sa respir, participand, trup si suflet, la tot taraboiul. Firul pleaca la plimbare, cand in dreapta, cand in stanga. Nu stiu cat a durat, dar Doru a scos un crap, de toata frumusetea. Stam amandoi, uzi de transpiratie, in extaz, in fata pestelui. Urmeaza tigara binemeritata.

Acum, daca a luat-o, asa o tine !

Doru ma crede pe cuvant, ca mai vechi deltas, si aruncam, din nou, cu lansetele… Ti-ai gasit. Urmeaza o acalmie totala. Se pare ca stam degeaba. Doru apuca vaslele grele si schimbam locul. Hat ! Intep si… incep sa transpir. Vechiul strigat de lupta imi tasneste din gat:

Il am !

Dupa cum vine de ascultator si dupa cum il simt de greu, am impresia ca azi vom manca somn. Da, e un somotei marisor. Capturile ne fac mai mult decat fericiti.

Un falfait puternic de aripi ne schimba, brusc, orizontul privirilor. E un pelican mare, frumos si puternic, ce zboara deasupra noastra, pentru a se aseza pe apa, mai departe. Si el, tot la pescuit ?

Strangem sculele si vaslim, urmarindu-l, in speranta de a-l putea fotografia, dar, in momentul in care ne apropiem, isi flutura aripile, a dispret, bate apa cu picioarele si decoleaza, pentru a se aseza ceva mai departe. O luam de la capat, vaslind cu incapatanare. Din nou, o decolare de toata frumusetea. In urma picioarelor, care se desprind de apa, ramane o perdea de stropi pulverizati. S-a dus…

Ne intoarcem la cherhana. Gandim ca-l vom da gata pe nea Petre. Ii aratam captura. El ne arata ce a scos dimineata. Ne da gata. Aparatul de fotografiat noteaza lectia primita.

Se aud voci, clepait de vasle si iata ca isi face aparitia, in formatie completa, echipajul nemtilor. Patru caiace, in care se afla doua fete si sase baieti. Nea Petre, gazda buna, le arata unde sa-si monteze corturile. Caiacele sunt aliniate pe mal. In timp ce unii descarca echipamentul, ceilalti ridica, pe locul indicat, corturile. Ni se cer informatii cu privire la traseul strabatut de noi. Acelasi, cu exceptia garlei Papadia. Tinerii din R.D.Germana sunt studenti la diferite facultati. Practica turismul nautic, inca de cand erau copii. Caiacele lor nu sunt de productie proprie, ca al meu, dar sunt mai instabile, fiind mai inguste. In schimb, padelele sunt usoare, ca un fulg. La capitolul padele, imi pun nota 2.

Hartile lor sunt contemporane cu tineretea bunicii mele. Le au de la niste prieteni, care au fost, cu multi ani in urma, in Delta, si care, la randul lor, le-au luat de la altii, care… Cum posedam harti noi, din belsug, le dam cateva.

S-a inserat bine. Cu invoirea lui nea Petre, plecam cu lotca spre lacul Babina. Nu e departe. Intram in canalul ingust, in care abia incape lotca, cu tot cu vasle. Printre trestii, cupele galbene si fragile ale irisilor se apleaca, cu gingasie, spre apa. Intre plante verzi si groase, nuferi galbeni se leagana in unduirea valurilor si a vantului. Noaptea sta sa cada deasupra florilor si a noastra.

Cleop, cleop ! Vaslele propulseaza lotca in vis. Printre nuferi, printre irisi, printre trestii, printre aripi de pasare, printre cei dragi, pe care i-am lasat acasa si care acum sunt in gandul nostru…

Lotca inainteaza in noapte. Culorile se intuneca. Nu avem chef de vorba. Falfait de aripi intarziate, spre cuib. Broscutele isi incep concertul. La inceput izolat, sporadic, apoi, unindu-si vocile, canta de-a valma. Brusc, se intrerup din cantat. Vantul fasaie, mangaind trestiile. Intunericul ne-a inghitit cu totul. Intoarcem lotca si il schimb pe Doru, la vasle, apoi, pe bajbaite, incepem drumul spre casa noastra de panza…

 

INTOARCEREA  

Ne-a trezit nea Petre. Afara, vantul bate cu putere. Cerul, de culoarea plumbului, este exasperant de apasator. Cu ochii carpiti de somn, preparam un ceai, la care il invitam si pe nea Petre. Apasate de cerul plumburiu, capetele noastre cad, din cand in cand, pe piept. Punem acest fapt pe seama gravitatiei. Ceaiul fierbinte ne mai trezeste.

Intre timp, s-au sculat si colegii nostri de bransa, asa ca schimbam pareri cu privire la trasee si, bineanteles, adrese. Ei coboara spre Sulina, pentru a se imbarca, apoi, pe vaporul cu destinatia Tulcea. Noi… noi nu stim ce sa facem. Caiacul ia apa, dar nu atat cat sa ne ingrijoreze. Tinem sfat, cu argumente pro si contra: ba ca intra apa, ba ca s-ar putea sa fie infundate canalele cu plaur, ba ca nu mai sunt multe zile si serviciul ne asteapta, ba ca… Vorbe ! Nici unul nu spune adevarul gol golut. El reiese din ideea de a mai construi un caiac, pentru ca, anul viitor, sa venim cu sotiile si copiii. Da, acesta e adevarul. Ni s-a facut dor de casa, de cei dragi, care asteapta, clipa de clipa, sporadicele noastre telegrame.

La pranz, soarele ne sageteaza din inaltul cerului. Hotararea e luata. Ne vom intoarce la Mila 23, iar de acolo, cu vaporul, la Tulcea. Caram echipamentul pe malul canalului. Nemtii, care cunosc hiba caiacului nostru, acopera, cu un spray de impermeabilizat, coca din panza. E ca o frectie „Diana”, la un picior de lemn. Cunosc spray-ul. E bun pentru corturi, dar nu pentru ce ne doare pe noi. Le multumim, strangandu-le mainile. Ne luam ramas bun si de la nea Petre. Ii pare rau ca nu mai stam. O spune simplu si sincer, la fel ca Simion, Vanea si tata Potap. Si noua ne pare rau si… tot atat de sincer.

Punem caiacul la apa. „Transpira”, saracul. La revedere, Matita ! Am hotarat ca drumul de intoarcere sa-l facem traversand lacul Babina, apoi, pe canalul cu acelasi nume, pana la casuta alba, de unde se deschide canalul Lopatna.

Caiacul isi baga boticul, vesnic curios, in canalul ingust, marginit de trestii si irisi galbeni. Cunoastem locul. Pe aici am tras la vasle, in lotca lui nea Petre. Vantul isi zdrentuieste pletele in taisul trestiilor, aliniate de-a lungul apei. Aripi falfaitoare ii acompaniaza zgomotul. Vaslim cu nadejde. Brusc, valuri scurte zguduie ambarcatia. Intram in lac. Babina se deschide inaintea noastra, cu o fata ravasita. Valuri mari ii brazdeaza suprafata, ridicand, intr-un vesnic balans, frunzele si florile nuferilor galbeni. Pe distante mari, cat cuprinzi cu ochii, sunt numai nuferi si valuri. „Skipper” e zguduit de fiorii ce-i strabat osatura. Primire dura. N-am mai trecut prin asa ceva. In momentul in care iesim de sub protectia zidului de trestii, vantul devine de-a dreptul violent, iar valuri, de peste jumatate de metru, ne poarta pe coamele lor, pline de spuma albastruie. Se sparg, colcaind, de marginile albe ale cocpitului, reamintindu-mi {pentru a cata oara ?} ca Doru nu stie sa inoate. Incercand sa avem valuri din prova, vaslim fara o clipa de ragaz. Daca ne-am opri, vantul ne-ar pune caiacul travers fata de ele si… n-ar fi tocmai placut. Trecem printre platanele frunzelor de nufar, care se turtesc de coca din panza. Privesc peste umar. Valurile le readuc la forma lor initiala. Soare, nuferi vant, valuri, spuma, pasari si doi barbosi, despuiati pana la brau, tragand, cu forta, la padele. Un vultur mare apare in fata noastra. E atat de aproape, incat ne sperie. O data obisnuiti cu vesnicul tangaj, totul redevine frumos si placut. Acest leganat, in sus si in jos, in „gaurile” ce se casca in fata noastra, ne umple de fericire. Imi simt personalitatea patrunsa de importanta momentului. „Skipper” se comporta nemaipomenit. Il iubesc, din ce in ce mai mult, caci s-a contopit cu fiintele noastre, cu lumea Deltei, cu tot ce e mai frumos si mai curat aici.

In marginea lacului, gasim iesirea in canal. Prag de ape, apoi vartejul care ne smulge si incearca sa ne roteasca si iata-ne in canalul linistit, marginit de trestii. Ajungem la casuta alba de la intalnirea cu Lopatna. Locul e pustiu, iar casa e tot inchisa. Intram in canalul Lopatna. Incepe drumul contra curentului puternic, ce va tine pana la Mila 23. Mijloacele de propulsie suntem noi, cele doua „motoare manuale”. Aliat, dar si dusman, cateodata, ne e vantul, care bate cand din fata, cand din spate. Trestiile defileaza pentru noi. Nedorind sa ajungem astazi la Mila 23, cautam un loc bun de tabara. Intotdeauna, in alegerea lui, hotarator a fost locul de acostare, ce trebuie sa ne inlesneasca o debarcare si o imbarcare fara primejdii pentru caiac; apoi urma terenul pentru cort si, bineanteles, peisajul. Am reusit, zic eu, ca toate cele cinci tabere facute de-a lungul drumului sa fie amplasate astfel incat sa indeplineasca aceste conditii. Delta e darnica cu toate pretentiile omului, satisfacand orice gusturi. Un lucru trebuie retinut: sa-i multumim pentru ce ne ofera, lasand-o intacta, ca la sosire. Cand ne strangem bagajele si urcam in caiac, nu se mai stie ca acolo au stat doi oameni.

In stanga se deschide canalul care duce la lacul Polideanca. Intram pe el, in cautarea unui loc bun de acostat. Salciile si vegetatia abundenta ne bareaza accesul la mal. Coboram spre lac si… ce ne vad ochii ? Un nufar ! Imens si alb, de o poezie de nedescris, sta in fata noastra, sustinut de lujerul din adancimi, pe oglinda apei. De jur imprejur, platanele verzi si carnoase ale frunzelor il strajuiesc. Un singur nufar… Alb. Vine din imensitatea apelor, pentru a incanta privirile celor doritori de frumos. Vine in intampinarea noastra, ca un dar oferit cu generozitate. Am oprit caiacul la un metru de el. I-am admirat indelung petalele deschise, oglindirea lor in apa, gingasia si fragezimea, apoi, intr-un tarziu, l-am inchis in cutia cu imagini. Darul Deltei si al nostru, pentru cei dragi, lasati acasa.

N-am mai indraznit sa cautam un loc de tabara, in apropiere. Intorcandu-ne spre Lopatna, am mai privit peste umar. A ramas maret si monumental, in imparatia lui. Vaslind, amandoi avem acelasi gand: de nu l-ar rupe cineva. Dar cine sa-l rupa ? Pescarii nu fac asa ceva, iar turistii nu ajung pana aici… din fericire.

Vaslim pe Lopatna. Nufarul ma obsedeaza, in continuare. Vaslesc si ma gandesc la el. Iata si un loc bun de tabara, pe malul drept. Panta lina a malului, fara ragalii, o plaja mica, un teren bun pentru cort si… salcii. Debarcand, caram maldarul de echipament, jurandu-mi sa-l micsorez substantial, pe viitor. In timp ce ridicam cortul, pasarile ne dau tarcoale. In spatele salciilor, intr-un fel de mlastina plina de trestii, si-au durat cuiburi, de cateva luni si acum sunt deranjate de prezenta noastra. Cum nu ne depasim teritoriul, intrand intr-al lor, se linistesc repede, zburand spre „casele” lor.

Adunam vreascuri. Doru aprinde focul, apoi isi ia lanseta si coboara spre mal. Scoate bibani dolofani, in timp ce eu ii curat, pentru a pregati mancarea. Asta-seara, vom manca ciorba de peste cu leustean si peste prajit cu maioneza de usturoi. Curat cartofii si ii arunc in ceaun. Apa clocoteste. Soarele apune, insangerand salciile, iar noi traim ultima seara a aventurii. Pelicani grasi, adevarate bombardiere, plonjeaza deasupra grindului si a apei. Oare de unde vin si incotro se duc ? Apar si tantarii. Astia zboara in formatii compacte, pustiindu-ne pielea de sange. Fara hanorac, nu se mai poate. Focul arde in noaptea ce s-a lasat, incetul cu incetul. Doru fumeaza, in timp ce eu mestec in ciorba clocotinda.

- La masa !

Noaptea e neagra, cerul plin de stele, iar ciorba delicioasa. Felicitari pentru bucatarul care „inghite”, din ochi, pofta de mancare a coechipierului. Spalam vasele, dupa care ne asezam de o parte si alta a jarului. Apele canalului se scurg spre Matita. Pe noi nu ne mai duc cu ele. Fiecare cu drumul lui. Suntem tristi. E ultima noapte in Delta. Maine, o data cu soarele, ne vom inveseli, caci ne intoarcem la cei dragi, de acasa. Strangem lucrurile imprastiate, apoi mai aruncam o ultima privire in jur. Salciile au capatat dimensiuni si forme infricosatoare. Animale si pesti, invizibile, dar cu siguranta mari, ies sa-si caute prada. Vinovata de aceste sentimente este numai noaptea neagra si apasatoare.

- Noapte buna !

Dar nu doarme nici unul din noi. Fiecare se gandeste la cate ceva…

 

Aerul e inabusitor. Ma foiesc, ca de obicei, inainte de a-mi gasi locul in sacul de dormit. Linistea noptii e intrerupta, din timp in timp, de aceleasi vaiete. Gandul, hoinar ca stapanul…

Ieri seara, inainte de culcare, am ascultat buletinul de stiri, la „tranzistorul” lui nea Petre. Vestile lumii au sfasiat calmul si frumusetea Deltei. Sunt locuri, pe planeta, unde, iar, se razboiesc oamenii. Iar isi arunca cu bombe in cap, unii altora, iar clantane mitralierele, aducand moartea, iar pier o multime de nevinovati. Idiot si stupid joc ! Asta-seara am vazut, in canal, floarea aceea mare…

Oare de ce ? De ce, de cand a aparut omul, n-a incetat, decat pentru foarte, foarte scurt timp, razboiul pe aceasta planeta ? De ce mor copiii de foame ? De ce s-a nascut „Zeul Bomba”, care se plimba nepasator, calcand pe covor de flori albe si aripi de pasare ? La ce bun, sa impingi granitele, mereu, inainte ? Cu ce drept, norul raului si al crimei intuneca soarele omeniei si al naturii ?

Copiii nostri culeg flori de o zi. In intuneric, mana dreapta acopera causul mainii stangi.Dupa un timp, incepe sa alunece, scotand la iveala floarea. Atunci se naste raza de lumina, scanteia sperantei si, in timp ce mana aluneca, descoperind, incetul cu incetul, causul, lumina devine tot mai puternica, alungand intunericul. Pline de albul pur si cald, petalele iti daruiesc, elegant, dragostea. Catifelate si diafane, iti surad cu timiditate.

Frumos e nufarul !… Frumosi sunt copiii !…

 

Va urma…

ZIUA CEA MAI LUNGA

     Cucu… cucu… Pauza si apoi se repeta… De cateva minute il tot ascult cum isi striga numele. Soarele e deja pe cer. Oare cat poate fi ceasul ? Doru s-a sculat inaintea mea, asa ca il gasesc ghemuit langa spirtiera. A aprins-o si acum vrajeste cafeaua si face baiatul asta niste cafele… O singura observatie: le cam da in foc. Recunoscandu-si defectul, pune intotdeauna de trei, asa ca doua ies sigur ! Somnoros inca, imi beau cafeaua. Urmeaza ridicarea taberei si dupa 30-40 de minute suntem, din nou, pe apa.

Atingerea metalului rece, al padelei, ma infioara. Curentul ne ajuta sa inaintam destul de repede. Salcii, multe salcii pe Papadia ! In fata noastra, la distanta, se vede capul unui fundac. Bineanteles, in momentul in care distanta se micsoreaza, se face nevazut, sub apa. Numai cercurile concentrice ramase il dau de gol. Nu vaslim. Ar trebui sa apara, dar ti-ai gasit ! “Individul” e un bun scufundator. Il vedem departe, in siajul caiacului. La mal, printre trestii, irisi minunati ne incanta privirea. Florile lor galbene pun accent de culoare perdelei de verdeata, pe care se profileaza. S-a facut cald. Ne scoatem tricourile, dar pastram palariile de soare si ochelarii, pentru a ne proteja de razele arzatoare. Din cand in cand, bagam paharul in apa racoroasa si transparenta a canalului si bem pe saturate. Cred ca ar fi fost cazul sa facem putina ordine la bord, dar dorinta de a pluti ne-a depasit, inca o data vointa. Pe unde o fi busola aia ?

Fiecare are in fata, sprijinita de bagaje, cate o harta. Pe unde o luam ? Fiecare are cate o idee, sustinuta, evident, de mii de argumente. In timp ce parerile se succed cu repeziciune, iata ca, pe malul din stanga, apare o asezare. N-as putea spune cam ce este, caci o multime de barne se sprijina, unele peste altele, intr-o constructie ciudata. Alaturi, e o casuta alba, acoperita cu vesnicul stuf. La mal, bine legate, stau doua lotci mari. Scoatem strigate de razboi si cand suntem sfarsiti iata ca apare stapanul locurilor; un barbat bine legat, cam de 45-50 de ani, deloc mirat de aparitia noastra. Ne explica pe unde s-o luam spre Maliuc. Intelegem cum ne pica mai bine si pornim la drum.

Stuf. Tot malul e marginit de stuf. Salciile umbroase au disparut. Canalul se bifurca. La dreapta ! Curentul s-a mai domolit. Padelele se sprijina pe rama cocpitului.

- Uite-l, Dorule !

Alt fundac. Pana ne balbaim dupa aparatele de fotografiat, introduse si legate in pungi de plastic, ia-l de unde nu-i ! Incep sa se arate pasarile. Marim ritmul vaslitului. Apa clipoceste, scurgandu-se de-a lungul bordurilor, racorindu-ne talpile prin panza subtire a caiacului. Curios, inaintam destul de greu. Asta inseamna ca suntem contra curentului. Si pozitia noastra fata de soare a alta decat ar trebui sa fie.

- Unde, naiba, o fi busola ?

Nici un raspuns. A inceput sa ne doara bratele. Indreptam caiacul spre mal. Aici curentul e mai slab. Nu se zareste nici o lotca, nici un suflet de om. O egreta taie, in zbor, canalul. Alba, ca o zana, cu ciuful din fire subtiri, scanteietoare, cu alte fire rasfirate in coada, care par ca raman in urma ei, pluteste intr-un zbor gratios. Ea stie unde merge…

Se aude un motor. Suntem destul de aproape de un cot al canalului. Apare o nava rapida, care transporta turisti. Vazandu-ne, incetineste. Turistii ne fotografiaza, ne filmeaza, ne fac semne cu mana. Scoatem niste zambete de Hollywood, gen Fonda, lasandu-ne admirati din bordul stang. Nu stiu ce ne vine sa mai privim si in fata, amandoi o data, ca la comanda. Valul “mort” este la doi metri.Urias ! Prova pe val, din doua padele. Am un singur gand: sa nu-mi pierd coechipierul. Intind o mana spre el, iar cealalta o inclestez pe padela. Mama, ce ne-a plesnit ! Un icnet scurt, din partea caiacului. Valul care, realmente, ne-a acoperit, apa ce s-a izbit de piepturi si fete, pulverizandu-se, haosul vajaitului produs, scartaitul scheletului, intunericul, care ne-a acoperit ochii, raceala, ca de gheata, a apei, totul… totul a durat doar cateva secunde. Nu stiu cate… Apoi liniste. Nici n-a fost timp sa ne fie frica. Apa ne curge, siroaie, din par si din barbi. Ne intoarcem privirile spre turistii care au inghetat, cu aparatele in maini. Pacat ! Trebuia filmata scena. Urlam, cat ne tine gura, ridicand padelele in maini. Cu fetele latite, a zambet, ne striga si ei ceva, pe limba lor, apoi vaporasul, care intre timp oprise, o ia din loc. Ei pleaca, iar noi ramanem cu picioarele in apa, caci in caiac sunt peste douazeci de litri.

-       O scoatem ?

-       Ce s-o mai scoatem. O ducem la Maliuc.

De fapt, nici n-am avea cu ce s-o scoatem, caci habar n-am unde e buretele cel mare. Hotarat lucru, trebuie o “mana de fier” la bord, pe care nici unul dintre noi, se pare, nu o are.

Vaslim, din nou, contra curentului, inca vreo cativa kilometri. Tare e meandrat canalul asta. Ar fi trebuit sa ajungem la Maliuc. In dreapta, depasim o salcie lovita de trasnet. E neagra, carbonizata si deosebit de trista. Fara sa vrem, ne amintim de tunetele de ieri. Vaslim, din ce in ce mai greu, impotriva curentului. Departe, apare un ghem alb, care, pe masura ce inaintam, isi clarifica conturul, amintind de un vapor. Prinzand curaj, marim ritmul vaslitului. Este, intr-adevar, pupa unui vapor si speram ca va avea cine sa ne spuna cat mai e pana la Maliuc. Probabil, un kilometru sau doi.

-       Dar asta e vaporul pe care l-am intalnit ieri, la intrarea in canalul Papadia !

-       Nu cred, nu poate fi asta.

Iata si o lotca. A aparut de dupa stuf. O femeie, a carei varsta e foarte greu de ghicit, daca nu imposibil, o impinge cu gheonderul.

-       Buna ziua ! Mai este mult pana la Maliuc ?

Raspunsul are darul de a ne insuruba, definitiv, in caiac. Ne nauceste, pur si simplu. Maliucul este in sensul invers inaintarii noastre, dar, in schimb, nu mai e mult pana la Partizani. Intr-adevar, era vaporul vazut ieri… Facand un ocol mare, ne-am reantors la intrarea in canalul Papadia. Halal navigatori ! Ne-am invartit in cerc.

Femeia ne-a vazut fetele alungite, asa ca incearca sa ne imbuneze cu un sfat: sa urcam, pe canal, pana la Partizani, iar, de acolo, fluviul ne va duce direct la Maliuc. Ti-ai gasit ! “Catarii” pun mana pe padele si intorc caiacul. Multumim femeii, insa noi vrem sa navigam pe canale. Curentul ne mai usureaza sufletele si respiratia, luandu-si sarcina sa ne duca in aval. Trecem, din nou, pe linga salcia trasnita si… tot mai departe… De data asta, nu mai gresim si, la prima intersectie de canale o luam la dreapta. Covorul, din frunzele nuferilor, ne face sa uitam de necaz. Ne este mila sa-i lovim cu caiacul sau padela, asa ca ii ocolim. Apare o noua bifurcatie. Ei, taticu’, pe unde o luam ?! In dreapta, canalul e plin cu cioate, ce-si scot, afara din apa, nasurile amenintatoare. Fiind un pericol pentru caiac, facem la stanga. Din ce in ce mai ingust, canalul se transforma intr-o garla, care abia mai tarziu incepe sa se largeasca. Uf ! Bine ca am scapat de stransoare. Ne cam dor bratele, ne este cam foame, ne-am intinde oasele si asa mai departe… Bem cate un pahar cu apa din canal, sa mai prindem forte. Deodata, incremenim. In dreapta, se ridica o padure adanca de salcii. Mari, cu trunchiuri groase, se reflecta in apa limpede si linistita. Toata padurea e inundata, iar semnele de pe trunchiuri ne arata ca nivelul apei a fost cu mult mai mare. Salciile ne racoresc privirea. Tac, tac ! Aparatele de fotografiat fura minunea peisajului. Abia ne-am revenit din uimire. Ciulim urechile. Tuc-tucul unui motor se aude din spate. Dupa cum face, e un motor pe motorina si pare destul de mare, asa ca ne retragem strategic. In sfarsit, apare, colorat in albastru si alb. Pe puntea remorcherului stau doua fete si doi baieti. Ne depasesc si, dupa cateva zeci de metri, trag la mal.

-       Mai este mult pana la Maliuc ?

-       Cam cinci kilometri.

Bodoganim. Daca kilometrii sunt tot atat de lungi ca cei de dimineata… Baietii ne spun ca putem ramane aici, daca vrem. Dupa micul ponton este un camping. Doru ma priveste uimit.

-       Camping ? Asta-i buna ! Noi suntem robinsoni, nu ?!

Vaslim, deci, spre Maliucul visurilor noastre. Vom ajunge vreodata ? Canalul este nemaipomenit de frumos. Trecem printr-un tunel de salcii, care ne coplesesc. Cateva rate, vopsite de natura cu rosu, verde, maro si alb, flecaresc intr-o baltita, formata la marginea canalului. Vaslim, vaslim de ne sar capacele ! Mainile ne sunt amortite, noi tepeni si lesinati de foame. In rest, ne simtim bine…

Din nou, platouri verzi, plutitoare, iar intre ele firavele flori galbene de nuferi. Alunecam prin gradina naturii, departe de zgomotele civilizatiei. Salciile se raresc, facand loc stufului. Iata si malul. Sta ridicat, la un metru, deasupra apei. Pe mal, o casuta alba, o turma de oi si doi caini ce dorm. Depasind casa, intram intr-o vegetatie, ce pare luxurianta. Salcii impletite, in fel si chip, crengi verzi, iesind din apa, imbracate, la randul lor, de plante agatatoare, trestii, plaur plutitor si irisi.

Brusc, o data cu inchiderea canalului, ni se inchide si perspectiva de a mai vedea Maliucul. Asta mai lipsea ! Ne invartim, ca zanaticii, cautand o bresa prin perdeaua de plante care a cuprins apele. O impletitura deasa de tulpini, care se ridica pana la un metru, ne bareaza drumul. Aceasta imensa incalceala, sustine o multime de flori galbene. Negasind o trecere, incepem prin a ne croi drum, fortand barajul verde. Zgomotul produs, de frecarea panzei cu plantele, are efectul de a ne ingheta sangele. Insistam, in prostie, pana ce ne blocam definitiv. Nici inainte, nici inapoi. Incercam lateral, unde zarim, printre plante, un ochi de apa. Reusim, cu greu, tragandu-ne cu mainile de tulpinile verzi. In disperarea noastra, luptam pentru fiecare centimetru care ne apropie de mal. O data ajunsi, legam caiacul, cu cele doua franghii, de salcii. O luam pe jos, dezumflati, ca doua dirijabile fara gaz, spre casuta cu oi si caini adormiti. Ne intampina o fetita de opt ani. Dulce si zambitoare, ne arata pe unde se ascunde canalul cel de negasit, apoi ne intinde cate o cana cu apa. Ne intoarcem la caiac. In timp ce Doru isi scoate cizmele, pentru a-si ocupa locul, mai gasesc puterea sa fotografiez momentul. Suntem, din nou pe canal si vaslim. Fara a cobora din caiac, desfacem o conserva si, dupa ce gasim, cu greu, o paine, mancam cu pofta. In cinci minute am terminat. Doar cutia goala, vorbeste de foamea noastra. Incepem, iar, lupta cu curentul. Padelele nu mai sunt din alama, ci din plumb. Nimeni nu scoate un cuvant. O casa alba, un gard de nuiele vopsite in alb, cateva capite, toate raman in urma. Ii spun lui Doro ca recunosc Dunarea Veche, pe unde am facut, cu ani in urma, o plimbare cu lotca. Deci nu mai e mult. Padelele se misca din ce in ce mai greu. Abia inaintam, iar daca ne oprim din vaslit, curentul ne duce cu el, pierzand, astfel, metri pretiosi. Fac greseala sa recunosc alte locuri, spunand-o cu glas tare.

-       Sefule, nu te mai da patrat. Nu vezi ca tot n-am ajuns ?!

Meditez. Daca imi spune “sefule”, e grav.

Pe mal o “ea” si un “el” se plimba tacticosi. Si asa, tacticosi, merg mai repede decat noi. Iata si primele case din Maliuc. Pe mal, stau insirati o multime de stupi, iar in jurul lor roiesc cateva companii de albine. Poftim de acosteaza, daca iti da mana ! Coboram spre fluviu, printre slepuri si remorchere. Intram intre ele. Frecarea caiacului cu malul albiei ne vesteste ca am ajuns. Cizmele in picioare si debarcarea ! Dupa doi pasi, Doru pare sa devina mai mic, caci se tot duce in mal, aproape pana la brau. Era o gaura. Destept cum sunt, o ocolesc si cad in alta. Acum aratam ca doua tricouri nestoarse si puse la uscat. Vaslim de la ora 8, iar acum ceasul arata 16,25. Am hotarat ! Eu pazesc caiacul, iar Doru se duce in oras ca sa dea telegrame la sotii.In lipsa lui, inspectez malul si remorcherele. S-a intors repede si cu toate treburile rezolvate. Bratele ii sunt pline de pachete: o paine mare {mai aveam patru}, trei kilograme de faina de porumb, biscuiti, petrol pentru felinar si… mama, mama, doua sticle cu bere !

Il intreb ce a scris in telegrame.

- Intr-a ta am scris: “Am ajuns, cu bine, la Maliuc. Plecam spre Fortuna.”  Intr-a mea: “Suntem, inca, vii”.

A lui mi se pare cam sinistra.

Din nou pe apa. Ajutati de curent, o luam spre nord, pe canalul ce duce la Fortuna. Ca din senin, se starnesc valuri. O placere ! Ne bataie in toate directiile si, colac peste pupaza, curentul devine deosebit de puternic. Incepem sa avem in perspectiva un loc pentru instalarea taberei. De o parte si de alta a canalului, cat vezi cu ochii, numai salcii. Tragem la mal. Urme de copite, ne fac sa o luam, repede, din loc. Salciile defileaza in continuare, iar in spatele lor se zareste, din cand in cand, perdeaua de stuf. Unde sa acostezi ? Unde sa-ti pui cortul ? Intr-un tarziu, zarim o limba de pamant acoperita cu un covor de iarba. Se insereaza. Ora 21. Scoatem echipamentul. Alimentele, chibriturile si tabletele de spirt sunt uscate. La fel si aparatele foto, trusa medicala, actele si sacii de dormit. In rest, totul e ud. Ridicam cortul, scoatem apa din caiac si-l asezam cu fundul in sus, ca sa se usuce. Doru aprinde focul. Ingramadim in jurul lui tot ce este ud. Fuioare de aburi se ridica spre cer, dar de uscat, abia maine, sub caldura soarelui, se vor usca. Agatat de un lemn, pe doua cracane, ceaunul cel negru isi bolboroseste continutul de “Supco”, cu apa de Dunare. Nici urma de coada de peste. Si cum nu avem peste, mai deschidem o conserva. Tai felii groase de carne si le prajesc in tigaie. Mestecam, in linistea noptii care ne-a cuprins. Focul moare. Taciunii licaresc in intuneric. Doru toarna petrol in felinar si il aprinde. Un licurici in plus… Degeaba ! Intunericul e de smoala. In spatele nostru, din perdeaua de stuf, se aud zgomote si vaiete, acele vaiete disperante, care se amplifica in noapte. Cand iti iei ochii de la jar si te uiti in spate, ti se pare ca nu e nimic, dar cand te intorci, ai impresia ca milioane de ochi te pandesc cercetator. Mai bine nu te uiti si nu te mai gandesti.

Saltelele pneumatice sunt inutilizabile de ude ce sunt, asa ca asezam, in cortul la fel de ud, sacii de dormit. Ca sa nu dezmint distratul din mine, am grija sa rastorn sticla cu bere pe sacul meu. Inainte de culcare, introduc harponul in arbaleta, armez si trag piedica. Doru isi pune, sub sac, securea, iar cutitul de vanatoare si lanterna intre noi. Suntem inarmati pana in dinti. E cazul, caci am vazut in spatele cortului urme de porc si, cum nu sunt specialist, nu stiu daca porcul e domestic, au ba.

Se apropie miezul noptii. La atingerea pielii cu sacul ud, ma trec fiori. Apa, apa si iar apa. Cu siguranta ca ma voi visa in caiac, in drum spre Maliuc. Lunga a mai fost ziua asta ! Tare lunga…

Starcul maiestuos s-a inaltat in bezna. Bezna adanca e formata din milioane de furnici, care se misca in toate directiile, cu viteza. Din departare, apare un cap mic de copil. Un baietel blond, cu plete de aur, cu ochii mari si verzi. Vantul ii imprastie pletele printre furnici. Portretul se mareste, iar din bezna furnicilor apare o manuta. Timida si gingasa se intinde sa cuprinda starcul. Recunosc portretul; baiatul meu vrea sa mangaie starcul…

Gura imi este uscata. Caut, pe bajbaite, bidonul cu apa. Inghit cu nesat, apoi ma infasor in sac. Corpul imi este amortit…

Unde e starcul ? Unde e bezna ? Unde e Edi ?

 

O ZI DE ODIHNA             

     M-am trezit bombanind. Ce-i cu caldura asta ? Alaturi nu-i nimeni. Afara, liniste. Trag fermoarul cortului, cu ochii lipiti de somn. Soarele, mare, sus pe cer, rade de mine. Trebuie sa fie destul de tarziu, asa ca imbrac tricoul in graba. Doru iar mi-a luat-o inainte si sigur ca vrajeste cafeaua. Intr-adevar, e de mult pe baricade. A scos, deja, invelisul exterior al cortului, intinzandu-l pe iarba, a imprastiat tot ce era ud. Acum totul este uscat, iar el incearca sa convinga o rama cu capul patrat sa intre in carligul lansetei.

- Bine, dumnu’, si cafeaua ?

- Azi o faci tu. Eu pescuiesc.

Cam are dreptate. De doua zile, tot el o face. Ma apuc sa strang vreascuri. Zac cate vrei, in jurul taberei. Pun apa la fiert, in paralel lucrand la spirtiera pe care sta cafeaua. Stiind ca n-o dau in foc, am pus doar de doua. Bratele ma dor cumplit si imi trebuie un efort deosebit de mare pentru a ridica o biata canistra cu apa. Doru se simte in aceeasi forma… Ziua de ieri ne-a dat gata.

- Las-o in suport si hai la cafea. Daca e peste, se prinde el.

Asezati turceste, ne sorbim bautura neagra si amara. Soarele arde, Dunarea curge, iar noi suntem “la pamant”. Duminica fiind, o vom serba prin pescuit. Pe canal trece o lotca cu motor, avand, la remorca, o alta lotca plina cu baloturi de stuf. La bord, cei doi pescari ne fac, prieteneste, semne cu mana. Le raspundem, in timp ce lotcile se scurg, o data cu suvoiul, spre lacul Fortuna. Aici, curentul fiind destul de puternic, banuiesc ca nu departe, in aval, se afla si lacul. Imi montez sculele, pentru a nu fi mai prejos. Ah, pescarii ! Lansez, dupa care imi infing tigara in lemnul de cires. Ce are deosebit duminica asta, fata de celelalte din viata ? Totul !

Dinspre lac, zgomot de motor se apropie cu viteza. Dar nu destul de repede, pentru a ma prinde fara aparatul de fotografiat in maini. “Acvila” tasneste pe aripile-i portante, pulverizand apa ce revine in albie, dupa ce salupa e hat departe. Tac ! Am inchis-o si pe ea in cutie.

-       Nimic, Doru !

-       Nimic, nimic si la mine !

Incercam cu toate retetele culinare pe care ni le poate oferi bufetul rece, pregatit pentru receptia marii familii a pestilor. Degeaba ! Ce-or fi mancand indivizii ? Si totusi, la mal bate pestele mic. Cerculetele de pe suprafata indica indiscret locul lor. La mal, sub salcii, cerculetele ne arata ca pestii… Ba nu ! Sa ma trasneasca…

- Doru, plang salciile !

El spune ca e normal, deoarece oricine ar face asta, daca ne-ar vedea de cand stam cu batul in balta, fara sa fi prins macar o “fata”. Ii arat ca, totusi, e adevarat. Cad stropi mici, de sus, pe oglinda apelor. Dar de unde ? Descoperim relativ repede. Pe crengi, la o multime de ramificatii, sunt un fel de protuberante albe, cu o structura de burete spongios. Din ele picura, din timp in timp… lacrimi. Deci, nu se spune ca salcia plange doar pentru ca are crengile aplecate spre apa. Prin aceste protuberante spongioase se elimina apa. De unde apa, pe soarele asta arzator ? De jos, caci salcia are trunchiul scufundat, cam cincizeci de centimetri, in apa canalului.

Am uitat de lansete. Admiram, vrajiti, stropii ce cad din “ochii” salciilor. Intr-un tarziu, ne intoarcem la unditele noastre. Nu s-a prins nimic. Atata paguba ! Arunc plumbul, cat mai departe, apoi ma asez pe malul lutos. Deci salciile plang…

Muget de sirena venit din amonte. Dupa catva timp isi face aparitia un vas cu turisti. Strigate, batiste fluturate, aparate de filmat si fotografiat in exercitiul functiounii. Tacanim si noi, cu ale noastre. Turistii comenteaza, aratand spre un obiect. Intorc capul. Obiectul aratat e caiacul, rasturnat pe mal pentru a se usca. Nimic nu le scapa…

Vasul se pierde dupa un cot, spre Fortuna. Vai de ei ! Imbracati, pe puntea arzatoare. Ma uit la “fracurile” noastre: un slip si o pereche de cizme de cauciuc.

-       Ce facem cu atata peste ? intreaba Doru.

-       Il lasam in apa si deschidem o conserva. Ai o idee mai buna ?

Are, caci vad ca se scoala si umbla in rucsac.

-       Ce zici de asta ?

Ei, nu, ca mor ! Pastrama ! Pastrama de porc ! Asta da, duminica ! Incingem focul, punem supa la fiert, taiem pastrama in felii subtiri {inca nu ne-am abrutizat}, curatam usturoi si intindem masa. Trebuie udata, asa ca un “cartalau” este binevenit. Masa copioasa, cu tot dichisul posibil aici, dupa care o tigara si siesta. Nu ne mai uitam la lansete. Am “chiora” degeaba. Intr-un tarziu, Doru se ridica si pleaca. Pasii lui se pierd in iarba inalta. Imi adun gandurile, ca pe nori si incep ploaia de visuri, in linistea ce domneste. Sa fie adevarat ? Sa fiu, cu adevarat, aici ? Sa fie caiacul de alaturi, cel care ne-a adus, pe care l-am facut singur, cu mainile mele ? Plonjez in nemarginirea propriului meu vis si inot in ispravi deosebite, pe care le voi trai in viitor, in cocpitul mic si intim. Imfrunt valuri uriase, parcurg locuri de basm, intalnesc tot felul de minuni. Dar oare valurile pe care le-am calcat, cu doua zile in urma, nu erau uriase ? Oare valul de ieri, care ne-a acoperit, nu era mare ? Locurile strabatute nu erau de basm ? Pai… asta-i visul ! Asta-i realitatea !

Se aud pasi tarsaiti prin iarba. Doru sta in fata mea, alb ca varul. Lasa, ca n-a fost niciodata altceva decat o fata palida, ca si mine. Asa-s blonzii astia ! De data asta insa… Sar in picioare:

-       Ce s-a intamplat ?

Acolo, unde s-a dus, a dat peste un sarpe. Are oroare de serpi. Dar cine nu are ? Nu stiu ce au facut ei, de-a lungul istoriei, de s-au facut asa de “iubiti”. Incerc sa-l linistesc, deoarece cunosc destul de bine serpii de pe aici si stiu ca cei de apa nu sunt periculosi. Fug, cum te vad sau te simt. Doru, insa, imi descrie acest sarpe ca fiind cu totul diferit de cei de apa. Desenul de pe spate si mai cu seama cel de pe cap, ma face sa inlemnesc, mai ales dupa ce-mi spune ca l-a reperat la un metru distanta, in timp ce sasaia.

-       Fii linistit, nu era vipera.

Probabil ca tradez, cu figura, sau cu cizmele in care imi tremura picioarele, caci se pare ca nu ma crede. Dovada este ca, de aici inainte, nu va mai intra in desisuri fara secure sau un bat lung. Salutar, mijlocul de prevedere.

Scoatem lansetele din suporti, dezechipandu-le. Pestii au inceput sa umble la scoli inalte, de nu-i mai poti prinde. Ce vor in loc de momeala ? Un casetofon, sau macar tigari fine ? N-avem decat “Carpati” fara filtru si nici pe astea nu le dam. Traditia spune: rama, mamaliga, cartofi, cuscus, iar noi suntem, la acest capitol, niste conservatori.

Doru isi ia securea si plutind in cele doua “barci” de cauciuc, inalte pana la genunchi, intra in mlastina, indreptandu-se spre niste salcii. Eu ma hotarasc sa pregatesc masa de seara. Dupa ce termin, o iau, ingrijorat, pe urmele clare, de mal rascolit. Doru e intre salcii, asezat pe niste radacini puternice. De jur-imprejur, apa. Il strig. Nu se intoarce, ci priveste in aceeasi directie.

-       E fantastic ! M-ai adus in niste locuri minunate !

-       Daca tot m-ai auzit, hai la masa !

Cu greu s-a ridicat de pe salcia lui. M-a rugat ca, inainte de a merge la tabara, sa-l insotesc in alt loc. L-am insotit. Un ochi cu apa limpede, ca de cristal, pe care nu l-as fi banuit atat de aproape. Se vede fundul, netulburat de cine stie cand. Rar trece pe aici cineva.

-       Auzi ?

Aud. Scaaart !… Scaart… Canta salcia…

Imi plimb privirea peste ochiul de apa si linistea lui. Scaaart… Scaart… Canta salcia la intervale fixe. Sigur ca aud. Aud si simt, cu toata fiinta mea. Nu ne spunem nici un cuvant. Nu avem ce. Ne-am spus, si pana acum, putine cuvinte. Doar cand nu le-am mai putut tine in noi, le-am dat drumul spre urechile celuilalt.

Ne indreptam spre tabara. Ochiul ager matura traseul, cu trei-patru metri inainte. Doru aprinde felinarul. Nici nu stiu cand s-a lasat seara acestei duminici.

Ceaunul bolboroseste in cracana. Securea sta infipta in pamant. Caiacul isi mai trage sufletul, pentru alergatura de maine. Noi ne bem ceaiul, cu paine si gem, in timp ce gandurile o iau razna, cu trei etape de drum inainte. De dupa trestii, se aude vaietul acela, obsedant. Stingem focul, cu apa, innegrind jarul. Nu strangem vasele. Ridicam, doar, securea, ce-si are locul de noapte la picioare, sub saltea. Inainte de a intra in cort, mai fac o vizita salciilor. Aud lacrimile ce cad pe apa. Luminez cu lanterna. Cerculetele se latesc, la fel de concentrice, ca dimineata.

Plang salciile…

 

NAVIGATIE CU BUSOLA SI BURETE     

     Cer senin. Soare. Buna e natura cu noi ! O vreme minunata pentru navigatie. Dupa cafeaua de rigoare si ultimele bucati de pastrama, strangem tabara, cu un avant debordant. Bagajele au fost triate, inca de ieri. O ordine deosebita domneste printre ele. Busola este pusa alaturi de harti, fluierul legat de gatul skipperului, pentru caz de semnalizare acustica, aparatele incarcate cu filme noi. Nu ne recunoastem ! Disciplina si ordinea, inainte de toate, si astfel mai instauram o regula la bord. Totul fiind riguros pregatit pentru imbarcare, dam caiacul la apa.

Ce e asta ?! Nenorocire ! Ne lasa picioarele sau mainile, caci nu mai stim pe ce stam. Ne privim zapaciti, neantelegand catastrofa. Cum s-a intamplat ? Cum, necum, adevarul e ca apa se infiltreaza prin coaja de panza. S-a umezit la primul contact cu apa. De ce ? Pentru ca ieri am lasat toata ziua caiacul, cu fata in jos, la uscat. Soarele nu stie ce-i aia solutie de cauciuc natural. El lichefiaza alcoolul in capul betivilor si creierul intr-al prostilor. Cum am putut face o asemenea nerozie ? Caiacul, dragul de “Skipper”, care ne-a scos din atatea, care ne-a adus pana aici, bietul de el, a fost ultimul de care am avut grija. Oare unde s-o fi rasturnat carul ala cu prosti ? Cum de nu ne-am gandit ? Ei, uite ca nu ne-am gandit si nu suntem noi oamenii aia care sa planga unul pe umarul celuilalt. Scoatem caiacul din apa si facem “conseil de gerre”. Avem solutie de cauciuc, doar pentru interventii mici, cum ar fi ruperi, acoperirea unor eventuale cusaturi si lipirea de petice, cam cinci sute de grame. Cu totul insuficienta pentru un impregnaj total. Nu avem nici untura, nici seu de oaie. Avem, insa, curaj. Hotararea e luata: caiacul pus la apa si incarcat. Intram in cocpit cu gandul ca nu asa se moare…

Vaslim prin suvoiul ce-si accentuiaza viteza, inspre lacul Fortuna. Tunel de salcii, soare puternic, voie buna si doar un singur gand intunecat: care este viteza de patrundere a apei in caiac. Am, la indemana, un burete mare, cu o capacitate de sugere de peste un litru. Pragul de ape e trecut cu bine si iata-ne, pentru prima oara, in plin lac Fortuna. Lacul e imens, sau asa ni se pare noua, caci abia ii vedem marginile. Razuim, cu fundul caiacului, malul plin de radacini. Ma trec fiorii. O ruptura ne mai lipseste ! Vaslim, ca nebunii, pana scapam la apa mare. La apa mare ! Imi amintesc ca Doru nu stie sa inoate si-mi jur sa-l invat, cu prima ocazie. Sper ca aceasta ocazie sa nu fie acum. Ne indreptam spre sud, in timp ce meditez: nu voi mai pleca in calatorii nautice fara veste de salvare. Reperez o mica insula, pe care mi-o fixez ca punct de intoarcere in caz ca se ingroasa gluma. Pana una, alta cercetez caiacul, ca sa vad cata apa s-a strans. Neesential, asa ca fac ca Doru; privesc minunatele galere albe, ce se profileaza in prova. Lebede. O multime de gratii plutitoare. Calatoresc in grupuri de cate doua, trei sau patru. Altele, solitare, abia se zaresc la est. Hartile sunt desfasurate pe genunchi, iar busola e la Doru, care devine navigator unu, eu fiind consultant tehnic si responsabil cu manevra “om la apa”. In cazul manevrei “om la apa”, mi-am cerut scuze anticipate, explicand ca, daca va fi cazul unei rasturnari, voi parasi caiacul, lovind totodata chelia coechipierului cu un pumn naucitor, pentru a nu intampina o rezistenta criminal, si-l voi cara de barba pana la mal. Ori ne salvam, ori ne inecam ! Pana acum, am ales o a treia solutie si anume sa plutim, caci tare bine si frumos mai este. Controlez, cu ochii, fundul caiacului. Nu este multa apa… Lebede, in prova, foarte aproape de noi. Dar cine are grija sa le fotografieze ? Un prieten, care are o barca cu motor, ne-a sfatuit sa nu ne apropiem prea mult de ele, caci… ataca puternic. Cand am povestit asta pescarilor de la Mila 23, au ras… Pana una alta, incercam sa ne ferim, desi se pare ca nu este cazul. Cum se micsoreaza distanta, decoleaza, facandu-ne sa uitam de tot si de toate. Zborul lor e magnific.

Valuri mici incep sa ne bataie. S-a starnit, din senin, vantul. Stiu, de la pescari, ca nu e bine sa te prinda furtuna in mijlocul lacului, asa ca sfatui “echipajul” sa dea vartos din padele. Cu ajutorul busolei si al hartii, gasim iesirea de sud-est a lacului. Nici n-am fi banuit-o. Pur si simplu, o bresa mica in stuful ce inconjoara malurile. Verific, din nou, nivelul apei din caiac. Rezonabil. Stuf in dreapta si in stanga, cit vezi cu ochii. Daca se intampla ceva, nu ne ramane decat sa murim, ca doi adevarati marinari, tinandu-ne cu mainile de sabiile de stuf. Imi aduc aminte de o intamplare nefericita in care doi oameni au murit inecati, pe furtuna, in papuris, incercand, disperati, sa ajunga la grind. I-au gasit pescarii cu mainile inclestate de trestii.

- Unde dracu duce canalul asta ?

Am navigat corect, dar a trecut mai bine de o ora si tot pe blestematul de canal suntem. Stuf inalt, pe ambele maluri. Nu tu grinduri, nu tu salcii… Doar stuf si iar stuf… In caiac, apa s-a cam adunat. Apreciez in jur de douazeci de litri. Si, totusi, unde naiba suntem ?

Brusc, canalul se largeste, luand forma unui lac lunguiet, cu malurile aproape paralele. Ar trebiu sa fie canalul Sontea, dar, asa de lat, arata a lac, nu a canal. Pe malul stang se zaresc salcii. Unde sunt salcii e si grind si cum apa clipoceste in caiac, la fiecare aplecare, hotaram acostarea. Ajungem la o superba plaja de nisip si scoici. Scoici, ca la mare. Tragem caiacul, il asiguram de o salcie, la pupa, legandu-l bine. Ne tragem rasuflarea, fumand o tigara. Ah, doctore, doctore, unde esti ? Dar cine stie pe unde o fi saracul Codru ? Ce-ar mai vrea sa fie si el cu noi !

Unde ne aflam ? Parerile “echipajului” nu sunt contradictorii, pentru simplul motiv ca nici unul nu are vreo parere. Totusi, am navigat bine. Trebuia sa fim pe canalul Sontea si uite ca suntem pe un loc cu nisip si scoici. Buna, nu ?

-       Sa mergem, pe jos, de-a lungul malului.

Buna si asta, numai sa asiguram si mai bine caiacul. Scoatem apa, cu buretele, apoi tragem caiacul pe mal, la umbra salciilor. Luam cu noi securea si aparatele de fotografiat. Mergem si mergem, de ne vine rau, pana se termina malul. N-am facut nimic. Nu stim mai mult ca inainte. Inapoindu-ne, imi vine ideea salvatoare:

- Mai avem un ghid vechi, de acum zece ani. Ce-ar fi sa-l consultam ?

Alergam spre caiac. Cum totul e intr-o ordine perfecta, stiu unde sa-l caut. Uraaa ! Canalul Sontea este desenat sub forma unui lac lunguiet, ceea ce am vazut deja, si se termina prin doua canale: unul ce da in bratul Sulina, la Mila 20, altul urca spre Dunarea Veche. Deci suntem pe drumul cel bun. Ca o confirmare, se aude foarte aproape, in fata, semnalul unei puternice sirene. Numai vapoarele mari au aceste sirene, iar un vapor mare nu poate naviga decat pe bratul Sulina.

-       O cafea ? face malitios Doru.

-       Oricand, dar mai ales acum.

In timp ce el prepara cafeaua, imi pregatesc aparatul de fotografiat, caci am vazut in spatele trestiilor, pe ape, cateva lebede. Sunt cam departe, totusi merita sa incerc.

Sorbim, cu placere si cu zgomot, cafeaua fierbinte, dupa care ne montam linistiti lansetele. Nu ne grabeste nimeni, caiacul nu ne-a dezmintit increderea, suntem pe drumul cel bun, Mila 23 nu e departe, asa ca ce treaba avem ? E de mirare ce putini oameni am intalnit pe ape in aceste zile. Pustii si frumoase locuri ! Nu trage nimic. Unde or fi pestii ? Pentru ca tot nu am prins nici unul, hotaram plecarea. Dam caiacul la apa, apucam padelele si demaram cu ambele “motoare” in plin.

Canalul e strabatut, de-a latul, de egrete si starci. Din cand in cand, zarim egrete mici, cocotate pe crengile salciilor. Cap compas, nord-est. Buna si sfanta e busola in Delta ! Ce ne-am fi facut fara ea ? Pe cine am fi intrebat incotro s-o luam ?

Drum de ape sinuos. Cateva rate, solitare, ne insotesc o bucata de drum. De undeva, de dupa salcii se aude vechiul nostru prieten, cucul. Auzim glasuri si la primul cot vedem o lotca incarcata cu crengi. Langa ea trebaluieste o femeie. Cu cine o fi vorbind ? De pe malul opus, vocea unui barbat ne raspunde, parca, la intrebare. Fructificam ocazia intreband daca mai e mult pana la Mila 23. De retinut ca nu intrebam daca acesta e drumul. Barbatul, un batran cam la vreo 60 de ani, ne spune ca mai e putin. Multumind, il urmarim cu privirea. Lucreaza la niste stupi asezati intr-o poienita a grindului, marginita de salcii si plina de flori albe si galbene. De jur-imprejur, puzderie de albine. Pintenam apa cu putere. Verific podeaua. Storc zece bureti. Egretele valseaza, cand in prova, cand in pupa. Iata-ne ajunsi la o bifurcatie. Acum stim. Busola si harta nu mint. O luam pe canalul din dreapta, in timp ce valurile puternice ne iau in primire. Pragul de ape este trecut si simt cum se indoaie si zbarnaie padela, la efort. Aparuta ca din strafunduri, o insula respectabila se infatiseaza inaintea noastra. Hotaram sa o ocolim prin stanga, unde spatiul larg ne permite o trecere usoara. In fata, rece si nepasatoare, curge Dunarea Veche. La intretaierea cu canalul, apare involburarea de ape. Tot in fata, contra curent si vant. Acum e acum ! Intrarea in Dunarea Veche imi aminteste, din nou, alarmant, ca Doru nu stie sa inoate. N-am timp sa ma gandesc cine dracu l-a pus sa accepte si cine dracu m-a pus sa-l tarasc in aventura mea nautica. Ii vad, doar spatele transpirat sau ud de spuma valurilor, batut de vant, fiecare muschi ce-i joaca sub piele, la opintelile, bine calculate si teribil de ritmice, in padela. Ii simt siguranta si increderea in “Skipper”. M-as felicita, de mii de ori, pentru alegerea coechipierului, dar n-am timp, caci, din fluviu, se napusteste deasupra noastra o nava mare, rapida, cu aripi si cu naiba s-o ia, caci nu incetineste in apropierea noastra, asa cum cere regulamentul. Trece ca furtuna, luandu-ne, cu siguranta, drept submersibil. Capitanul asta cred ca o face pe tinerelul, nevrand sa-si mai incarce varsta cu o pereche de dioptrii. Valurile nebune ne iau in primire. Prova crapa valul, scheletul scartaie, panza vibreaza, bagajele ne botesc picioarele, iar noi… noi radem, ca niste bezmetici, vaslind nebuneste prin spuma si vant.

- Asta nu stie ce poate “Skipper” !

Afurisit, Doru asta. Nici acum nu se lasa de “texte”.

Valurile cele mari s-au dus. Ne iau altele in primire. Poc ! Ne-a plesnit ditamai valul, chiar pe linia de trecere in apele Dunarii Vechi. Un curent puternic ne trage spre stanga. Vaslim in draci. Cine e mai ud ? Dunarea sau noi ? Tot meditand la trainicia caiacului, aud remarca lui Doru, care are talentul de a ma pocni drept in vertex:

- Intram direct in cimitir !

Ce se intampla ? Am impresia ca cedeaza caiacul, ca ceva s-a rupt, ori…

- Uite-l in fata, pe malul celalalt !

Doamne, nebun mai e baiatul asta ! Intr-adevar, pe malul celalalt se zaresc crucile cimitirului de la Mila 23. Brusc, imi aduc aminte de telegrama trimisa familiei sale, de la Maliuc: “Sunttem inca vii !”.

O data traversata Dunarea Veche, acostam intre doua case. Pe limba de pamant lutos, legate de pari sanatosi, se odihnesc lotcile pescarilor. Tragem caiacul pe mal. Dintr-o casa apare un pescar, insotit de un baiat. Are o barba respectabila si o chica incalcita ce-i acopera capul.

- Buna ziua !

- Buna ziua ! De unde veniti ?

- De la Tulcea, garla Papadia, Maliuc, Fortuna si, pe Sontea, pana aici.

Se uita la caiac cu ochi de specialist. Daca nu cade din picioare, e bine. Nu cade. Scoatem o vodca. Bem cate un gat, apoi intindem sticla pescarului. Dupa cateva schimburi de informatii, aflam ca posta este la doi kilometri, in aval, langa bodega. Omul ne mai spune ca putem lasa caiacul cu toate lucrurile in el, caci fiul lui il va pazi si nu ne va lipsi nimic. Nu ma indoiesc. Cunosc pescarii, adevaratii pescari ai Deltei.

In drumul spre posta, salutam pe toata lumea care ne iese in cale. Ne raspund, zambind, femei si barbati. Doi barbosi, cu pantaloni albi (usor grizati), cu cizme de cauciuc, strabat ulitele satului, pline de apa si noroi. Nu facem nazuri si asta le place pescarilor.Intreband pe unde s-o luam, ni se arata prompt si cu zambetul pe buze. Un batran pescar, asa cum mi l-am imaginat de mic, cu plete albe si barba lunga, ne promite peste pentru a doua zi, daca dorim. Sigur ca dorim, mai ales ca inca nu i-am vazut coada.

Ajungem la bufet. Pescari, de jur-imprejur. Stau la taclale, cu cate o sticla cu bere in mana. Cand ne vad, tac cu totii. Ne cantaresc din ochi si tac. Intrand in cercul lor, Doru le arunca o gluma. Rad toti si vorba reancepe. Cad intrebari de peste tot, iar noi raspundem cu placere. Ce si cum, de unde venim… I-am cucerit. Ne adopta, suntem de-ai lor, nu din aia cu nasul pe sus. Aflam si care e postasul. Desigur, putem da telegrame celor dragi, care vor fi duse, cu vaporul, la Tulcea. Ajunsi la posta, Doru scrie pentru ai sai un text ceva mai optimist, in genul: ”Daca n-am murit pana acum, n-o vom face nici de aici inainte”. Asa mai merge !

Ne intoarcem la bufet si, cu cate o sticla cu bere in mana, ne asezam alaturi de pescari. Unul ne intreaba ce fel de peste am prins pana acum. Ii explic ca nu stiu ce-i ala peste, caci de cand suntem pe ape nu s-a aratat.

-       Auzi, Vanea, dumnealor n-au mancat peste ! Cum va cheama ?

-       Pe mine Eugen, pe el Doru si nu ne mai domni atat.

-       Credeam…

Rade vesel si nu mai termina propozitia. Se numeste Simion. Ma ia de dupa umeri si ma duce acasa la el.

-       Aici stau. Iti dau, Eugene, tot ce ai nevoie pentru ciorba.

Eu, insa, am nevoie de solutie de cauciuc, ca sa ung „ranile” caiacului.

- De asta iti da Vanea. Eu iti dau doi somni din aia opt de colo. Alege. Uite o sacosa de cartofi, ceapa si leustean. Sa faci bors bun.

Am ales un somn, dar cu nea Simion nu-i de glumit. A spus doi, doi ramane. Aici el comanda si… isi lasa mana grea, cat lopata lotcii, pe umarul meu. Ma convinge. Ne intoarcem spre bodega.

-       Cu ce fel de apa faci borsul, Eugene ?

-       Cum adica, cu ce fel de apa ? Cu apa din Dunare.

-       Bine, Eugene ! Stii, anul trecut au venit aici niste turisti, au pescuit si au facut bors cu apa minerala. Saracu’ peste… Nici n-au vrut sa asculte sfatul meu. Ziceau ca apa din Dunare are microbi si se imbolnavesc. Dar noi bem apa asta de o viata si uite…

Se bate cu lopata lui de mana in pieptul de taur. Rade. Eu nu pot sa rad, dar fac, probabil, o grimasa scarbita, cand ma gandesc la acei turisti. Simion ma vede.

-       Nu erau ca voi, Eugene. Hai sa bem o bere.

Doru aduce patru sticle. Simion si Vanea ciocnesc cu noi. Lumea e vesela. Nautatile curg. Un pescar povesteste ca o tanara iugoslava a nascut un copil de marimea unuia de sapte ani. Toti rad. Pescarul nu se lasa si arata ziarul. Acum nimeni nu mai rade. Toti se mira. Asta nu mai e pescareasca… Le marturisim noilor nostri prieteni cat am visat la clipa in care vom debarca in satul lui Patzaichin.

-       Pai, Vanea e var cu Patzaichin.

Ce ? Vanea var cu Patzaichin ? Doru si cu mine sarim in sus, ca pisica calcata pe coada de un elefant. Amandoi marturisim cum, de-a lungul anilor, am tinut pumnii stransi, in fata televizoarelor, la fiecare competitie internationala, acestui om curajos, un neanvins. Saracul Vanea primeste ploaia de cuvinte si strangeri de mana, cu stoicism. Intr-un moment de pauza, din partea noastra, ne spune ca si el a fost selectionat. A fost la Bucuresti, a lucrat mult, dar nu-i de el. Vanea s-a intors in satul lui, la lotca lui, la arma lui de vanatoare, la cainele care il insoteste. Acum lucreaza la reproducerea, pe cale artificiala, a pestelui. Este tehnician si ii place munca asta. Vorbeste pasionat despre micii alevini, despre cum vin pe lume. Ne invita si pe noi, maine, sa vedem bazinele de reproducere. Intr-un cuvant, ne „imbolnaveste” de pasiunea lui.

-       Vanelca, baietii au o problema cu barca lor din panza. Ajuta-i !

Vanea ne promite solutie pentru impregnat. Suntem fericiti, caci stim ce drum lung ne asteapta. La al treilea rand de bere, Vanea si Simion ne refuza categoric, deoarece, pana se intuneca, mai au treburi. Am vaga impresie ca pun ceva la cale. Ne strangem mainile, cu putere. Inghitim ultimele ramasite de bere, insirand sticlele pe parapet. Asa face toata lumea, asa facem si noi. Atunci, ca un spiridus, iese la iveala un barbat, cu o varsta greu de definit.

- Eu va stiu de cand a-ti venit. Ati tras barca langa casa mea. Sa stiti ca Vanea si Simion sunt baieti foarte buni si daca au promis, va ajuta. Haideti acasa la mine. Am casa mare. Sotia e plecata la Tulcea si pana cand se intoarce sunt singur. Mergem cu lotca mea. E legata de ponton.

Omul pica bine si e simpatic, asa ca insfacam sacul cu somni, cartofi, ceapa, leustean si ne ocupam locurile in lotca. Pescarul incepe drumul spre casa. Nici nu priveste inapoi. Conduce lotca, cu precizie milimetrica, pe langa trunchiurile de salcii inecate.

- Aici a stat Patzaichin.

Ma uit la Doru si, cu siguranta, ne spunem acelasi lucru: ne-a fost dat sa o vedem si pe asta impreuna.

Soarele coboara tot mai jos. Ajungand la caiac, pescarul opreste aratandu-ne casa din amonte. Punem caiacul la apa si-l urmam. Tot el ne arata un loc de acostare, intre doua salcii. Curentul e puternic si daca nu bagam caiacul dintr-o singura manevra, il izbim de salcii. Reusim si inteleg, abia acum, de ce omul ne-a indicat acest loc. Este singurul cu mal si fara ragalii. Caram echipamentul in gradina. Gazda ne spune sa-l ducem in casa, unde o sa dormim. Ne pare rau, dar nu suntem de acord. Noi vrem sa dormim in cort. Se poate in gradina lui ?

- Sigur ca se poate, dar mai comod e in casa, in pat…

Noi nu vrem mai comod. Rade, aratandu-ne, cu un gest larg, gradina care ne apartine. Ridicam, rapid, cortul, bagam in el bagajele, apoi scoatem apa din caiac, asezandu-l la umbra de sub salcii. De data asta suntem destepti, mai ales ca soarele sta sa apuna. Insfac aparatul de fotografiat si tac…

Din gradina, dam intr-o curte interioara, plina cu superbe flori, de toate culorile. Doua case mari, pomii si gardul vopsiti cu alb, o terasa micuta si cocheta, toate ne vestesc cu ce gospodar stam de vorba. In fundul curtii, o bucatarie mica de vara, cu o savanta soba ingrijit varuita, ne capteaza atentia multa vreme. Tot din aceasta curte, se poate iesi la micul debarcader, de care sunt legate doua lotci: una mica, „de oras”, alta mare, pentru pescuit.

Gazda a trebaluit, cat ne-am fatait noi cu tabara si fotografiatul, iar acum ne invita la masa. Scoatem o sticla de „cartalau”. Gazda ne arata doua paharele, pentru noi, si ceva, care aduce a eprubeta, cam de cinci-sase centimetri inaltime.

- Eu ii spun cartus. Cu el beau rachiul, cand sunt acasa. Ma cheama Nichiforov Potap. Cunoscutii imi spun: tata Potap. Eugen, Doru, bine ati venit !

Dam pe gat paharul si intram in bucataria de iarna, a celui care avea sa devina si pentru noi:

 

TATA POTAP

     Pe masa, in farfurii, sta pestele pregatit in mai multe feluri. O uriasa salata, de ridichi cu otet, ne mareste apetitul. Peste ! Atacam, in primul rand, saramura. Tata Potap e singurul care vorbeste, noi fiind prea ocupati. Incepe sa ne povesteasca, evident, despre pesti. Stim noi ca bibanul e cel mai grozav, la saramura ? Stim, sigur ca stim si tocmai de asta se bat turcii la gura noastra. „Cartusul” isi varsa continutul, scurt, in gatul, vesnic insetat, al lui tata Potap. Iar incepe povestitul. De data asta, referitor la cati oameni insemnati… vin vara la el, pentru a-si petrece concediul. Cred si eu… Daca el gateste asa de bine, ma intreb cam cum o fi gatind nevasta lui. Zvac, cartusul pe gat. Am trecut la peste prajit. Sa nu ne fie de deochi, dar constat ca suntem tare mancaciosi. La conservele alea, din carne de vita, parca nu-mi amintesc sa fi fost o asemenea bataie. Acum, tata Potap ne povesteste despre fiul sau. Si el a facut canotaj. Are fotografii si ni le va arata, cand vom merge in casa. „Cartusul” isi drumul…

- Eugene, dar voi ce faceti ?

Nu se vede ce facem ? Arat, cu degetul, spre farfuriile in care multimea de schelete formeaza o recapitulare completa a „crimelor” faptuite. Nu la asta s-a referit tata Potap, ci la sticla de rachiu natural „extra”, de care noi nu ne-am atins. Nimic nu-i scapa. Ciocnim cu „cartusul”. Campul de lupta e un dezastru. A invins el, pestele ! N-am mancat nici un sfert din cat era, iar farfuriile noastre sunt umplute ochi cu un morman de oase. Tata Potap nu ne lasa sa spalam vesela. O va face el, dupa ce ne culcam.

- Mai bem un paharel, mergem sa vedeti casa, apoi prajim somnii lui Simion.

Ciocnim paharele cu „cartusul” care rezista diabolic. Mic, mic, dar s-a dus sticla…

Casa e de o ordine si de o curatenie deosebita. Aceste calitati iti sar in ochi, de cum treci pragul. Am numarat cinci camere, toate zugravite cu var alb, toate sclipind si mirosind a curat, gata sa ia in primire, chiar din acea clipa, oaspeti. Ne pare rau ca nu e aici gospodina casei, pentru a-i arata admiratia. In fata unei oglinzi, tata Potap se opreste pentru a ne arata rudele, prietenii, asezati in fotografii mici si mari, ca un chenar de jur-imprejur. De pereti atarna, prinse in cuie, multime colorata de stergare, intime si frumoase, calde si atragatoare. Am stat mult in casa. Tata Potap ne-a rasfatat cu povesti. Cand am iesit, stelele erau imprastiate pe bolta cerului, ca licuricii in iarba. Se intunecase de-a binelea. Iau din cort lampa noastra de vant si, luminandu-ne cararea, ne indreptam spre bucataria de vara. Tata Potap aduce somnii si un cutitoi ce rivalizeaza, ca marime, cu o maceta. Din buzunarul de la piept scoate „cartusul” si il aseaza, strategic, pe cuptor. Am inteles aluzia, asa ca plec la cort dupa „carburant”, in timp ce Doru aprinde focul. Tata Potap despica somnul, de-a lungul spatelui, cu o mare precizie. Focul arde vartos. Flacarile inghit, cu nesat, lemnele bine uscate. O tigaie uriasa e pusa pe foc. Uleiul sfaraie si miroase a incins. Date prin faina de grau si de porumb, bucatile grase de somn, crestate in lung, sfaraie in tigaie. Cu o furculita de acelasi calibru cu tigaia, tata Potap intoarce bucatile rumenite. Treaba asta o face cu o mana, cu cealalta plimba „cartusul”, in miscarea in urma careia revine vesnic gol si canta… Canta despre o mancare in care cuvantul „capusta”{varza} revine mereu. Soba zbarnaie de focul incins, pestele prajit sfaraie, aruncand stropi de ulei fierbinte pe pielea noastra, tata Potap canta de-i sar capacele, iar noi urlam, pe aceeasi melodie, cuvinte mormaite, care pastreaza, oarecum, litere din finalul celor cantate de solist. Parca e in iad: foc dracesc, caldarusa cu ulei incins, fum {nu mai vorbesc de barbile noastre}, urlete si sarituri, de pe un picior pe altul, in functie de cum pica uleiul pe noi. Precum satelitul care isi face datoria fata de Pamant, urmand vesnic aceeasi miscare, tot asa si „cartusul” fata de tata Potap. In pauzele muzicale, Doru si cu mine infulecam felii de somn fierbinti, de ne iau foc maruntaiele. E grozav, mai ales ca tata Potap il lasa sa se patrunda bine. Cantecul cu „capusta” este reluat incet, apoi ritmul se accelereaza. Intervine corul, adica Doru si cu nine. Se adauga sare, se intorc bucatile de somn si se canta draceste.

Intorc privirea de la focul orbitor spre Dunare. Nu vad nimic. Bezna totala. Mai apoi, bile rosii si albastre alearga, intr-o miscare dezordonata, in sus. Le urmaresc cu privirea pana dispar. Bajbaind, ma indrept spre apa. Ochii s-au obisnuit cu intunericul, astfel incat disting apele ce curg spre sat. Sunt negre, cu reflexe violet. Abia se mai aude vocea lui tata Potap. „Capusta” isi inmulteste vocalele, melodia se taraganeaza, vocea devine nesigura.

Ma intorc langa soba. Tot pestele a fost prajit, iar acum taciunii isi trag ultima suflare. Il rugam pe tata Potap sa ne ierte, dar, cum suntem obositi, ne retragem la cort.

- Ce va trebuie cort ? Haideti in casa !

Cu greu reusim sa-l convingem ca e mai placut, pentru noi, in cort. Asa ca, noapte buna ! Toporisca sub saltea si cutitul la mijloc. Trag fermoarul.

- Hei, Eugene, Doru ! V-ati culcat ?

Clipocit de lopeti pe apa, chiar langa noi. Ies din cort si, cand ochii se obisnuiesc cu intunericul, il vad pe Vanea.

- V-am adus doi pestisori.

Deci asta punea la cale cu nea Simion. Ori sunt eu chior si nu vad bine, ori vad bine si nu e adevarat. Apuc, cu mainile, „pestisorii”, de dupa branhii si ii ridic la inaltimea umerilor. Crapii astia parca sunt frati gemeni. In timp ce capetele lor imi intrec, cu putin, umerii, cozile ajung pana la pamant. Nu-i pot tine, in pozitia asta, decat trei patru secunde. Doru iese din cort si, nu stiu de unde, apare si tata Potap. Doru e uluit. Vanea e tot numai un zambet. Ne invita la vanatoare, in timp ce scoate la iveala arma si fluiera. Din lotca sare un superb caine de vanatoare. Din pacate, noi suntem pe jumatate adormiti si nevoiti sa refuzam invitatia. Vanea ne intelege cu greu. Apoi, urandu-ne noapte buna, se indreapta spre lotca. Vaslele clipocesc. S-a lasat linistea.

- Vanea nu v-a uitat ! Buni pesti ! Crapi mari !

Tata Potap are dreptate. Vanea nu ne-a uitat. Cand i-o fi prins si unde i-o fi prins ? Ma uit la ceas. E 23,55, ora la care ies zanele apelor. Or sa iasa si or sa-l vada pe tata Potap cu sticlade rachiu in mana…

-       Tata Potap, noi iti spunem noapte buna !

-       Noapte buna, baieti !

Intram in cort. Pasii tarsaiti se aud din ce in ce mai incet. Vocea mai incearca sa atace melodia. Nu iese. Tata Potap e cum ti-e lemnul…

Ne-am sculat bine dispusi si veseli, o data cu cantatul cocosilor. Gazda era de-acum in picioare si isi facea reprosuri amare, cu glas tare :

-       Daca nu te imbatai, Nichiforov, nu se intampla una ca asta !

Ma uit la Doru si el la  mine… Ce s-o fi intamplat ? Ce sa se intample ? Nimic, in afara de faptul ca au disparut sapte boboci de rata si asta numai treaba motanului poate fi… Incercam sa-l imbunam. Poate sunt prin gradina. Nu sunt, pentru ca nu aveau cum sa iasa din magazie. Ce-o sa pateasca atunci cand va veni nevasta, numai el stie !

- Mi-a spus la plecare: „Nichiforov, sa nu te imbeti si sa acoperi, seara, bobocii, cu panerul”. Nu i-ai acoperit…

Il lasam, pe tata Potap, in necazul sau si strabatem gradina, pentru a ajunge la bazinele de reproducere, in cautarea lui Vanea. Aveam neaparata nevoie de o solutie de cauciuc, pentru a putea pleca mai departe, spre Matita. In timp ce strabatem iarba inalta, pana la genunchi, suntem atenti sa nu calcam pe serpi. Misuna la tot pasul. Subtiri, negri si iuti, se feresc din cale, ascunzandu-se cat mai departe. Fiind serpi de apa, stim ca nu sunt periculosi. Ajunsi la bazine, aflam ca Vanea tocmai plecase sa aduca puiet, iar cand se va intoarce, vom primi solutia. N-avem ce face, asa ca, in asteptare, ne hotaram sa punem ordine in bagaje. Tata Potap vine sa ne invite la bucatarie, caci se apuca de pregatit ciorba de peste.

-       Veniti, baieti ?

Mai incape vorba ! Insfacam cei doi crapi, din caiac unde au innoptat, si sticla cu ulei. Tata Potap face un gest semnificativ. Mai iau o sticla, dar… nu cu ulei. Asa-i cand nevasta nu-i acasa…

In uriasa oala, apa si zarzavatul deja clocotesc. Tata Potap pune cele doua capete de somn, capetele de crap si ceva plevusca. Intre timp, noi ne ocupam de mamaliga. Masa e pusa in gradina plina de flori, in compania a doi pisoi, care nu scapa din ochi nici o miscare. Ciorba e gata. Mirosul cel mai grozav din lume isi face loc spre narile noastre. Vine din oala mare de ciorba in care pluteste leusteanul proaspat taiat. Este adusa si o uriasa paine de casa, dar noi preferam mamaliga. Din gradina, smulgem cateva fire de usturoi verde. Tata Potap tine, pe rand, farfuriile, iar eu manui polonicul, cu grija, de parca as turna apa sfintita. N-am risipit, nici un strop, din licoarea aburinda. Ciocnim paharele cu „cartusul”. Ciorba stinge rachiul tare. Mancam cu lacomie, dar farfuria ni se pare teribil de mica. Nu-i nimic, o umplem iar ! Urmeaza somn prajit, peste care turnam mujdei de usturoi, apoi crap…

Am mancat noi, au mancat si pisoii. Ne-am aprins tigarile, iar pisoii s-au intins la umbra. Tata Potap ne povesteste cum pune vintire, cum scoate pestele si-l alege, cum prepara icrele. Il ascultam, cu ochii intredeschisi, a somn. Tata Potap are vocea calda si povesteste frumos. La inceput mi-a fost simpatic, acum mi-e drag. A lasat toata treaba, pentru a ne face sa ne simtim bine. Nu ne cunoaste, nu stie ce gandim, cum il vedem noi, daca suntem cinstiti sau nu. Nu ne-a mai vazut niciodata. Poate nici n-o sa ne mai vada, dar vrea sa ne simtim bine si sa-l tinem minte. Il privesc. Bine legat, cu fata rotunda, cu un inceput de chelie, cu mainile mari, grele si sigure, cu pantalonii largi si camasa cu buzunar, in care-si tine „cartusul”, de ieri seara zambeste mereu. Ne spune doua cuvinte si apoi fata lui rotunda se largeste, lasand loc unui zambet cald, de om bun, de gazda primitoare. E fericit ca e cu noi. E fericit ca ne place la el. E fericit ca-l ascultam. Si noi suntem fericiti ca l-am cunoscut !

S-a facut destul de tarziu. E timpul sa plecam la bazine. Aici il intalnim pe nea Simion. Ne-a adus o scrumbie de Dunare si, dupa ce ne spune cum s-o preparam, dispare la lucru. De departe, ajunge la noi paraitul unui motor de barca. Soseste Vanea, aducand cu el un balon din plastic transparent, plin cu puiet. Nu se vad decat niste ochisori si codite. Vanea duce balonul in cladire, apoi iese, tinand cateva tuburi cu solutie in mana. Cand ne arata despre ce fel de solutie e vorba, simtim ca pica cerul pe noi. Tuburile sunt cu solutie pentru lipit material plastic. Nu ne sunt folositoare si chiar daca ar fi, ne-ar trebui cateva zeci. Vanea e necajit. Ii pare rau ca nu ne-a putut ajuta. Ne luam ramas bun.

In gradina lui tata Potap, ne sfatuim, pentru a lua o hotarare. Avansez propunerea inchirierii unei lotci si a luarii unui echipament minim. Asta inseamna sa gasim o lotca libera, pentru trei-patru zile. Tata Potap ne-o poate da, pe cea mare, pentru o zi. In general, pescarii au nevoie de lotci, iar atunci cand sunt liberi, te insotesc chiar ei. Dar noi vrem sa fim robinsoni. Spiritul aventurii ne biruie iar. De ce n-am merge asa, mai departe ?!

Tata Potap pleaca in sat, dupa targuieli, in timp ce noi ne ocupam de strangerea taberei. La intoarcere, ne spune ca a intalnit, in port, patru caiace, cu tineri din R.D.Germana. Tocmai plecau spre Matita. Cu siguranta ca ii vom ajunge.

Se aude plescait de vasle si iata ca, dintre salcii, apare lotca lui nea Simion. Cand aude ca plecam, se intristeaza. Credea ca mai stam vreo cateva zile. Am mai sta noi, cu multa placere, dar timpul ne preseaza, iar caiacul e intr-o situatie nu prea fericita. Nea Simion si tata Potap vor sa ne insoteasca, cu lotcile, pana in port. Punem caiacul la apa. In cateva secunde, panza „transpira”. Incarcam echipamentul, mai aruncam o privire, de ramas bun, la gradina si la casa lui tata Potap, apoi ne ocupam locurile in caiac.

 

Va urma…

TOVARASUL DE DRUM, ECHIPAMENTUL SI ITINERARUL

     Dupa socotelile mele, oricat de generale ar fi fost, urmand itinerarul pe care mi-l propusesem prin Delta Dunarii, urma sa parcurg in jur de 200 de kilometri. La un asemenea drum, era clar ca baiatul meu, oricat de curajos ar fi fost, nu ma putea insoti si, ca urmare, nici Luiza. Singur, mi se parea monoton. Nu e placut sa montezi si sa demontezi cortul de unul singur, sa mananci si sa vaslesti tot singur, sa nu poti schimba o parere in legatura cu ceea ce vezi sau simti. Deci, am inceput sa caut un tovaras de drum printre prietenii mei si, slava Domnului, am destui. Nenorocirea este ca trebuia sa fie, neaparat, si pescar, iar la capitolul asta am taiat o jumatate din lista. Am mai taiat o jumatate si din acei care, desi pescari, prin natura serviciului, erau programati cu concediile in iarna. Cand credeam ca trebuie sa ma las pagubas, ochii mi-au cazut pe Doru, un arhitect din Botosani. Visul lui de copil era sa construiasca multe case din lana, ca sa le tina cald oanenilor. S-a intamplat sa mergem de mai multe ori la pescuit, pe Prut, in acelasi grup. Era un grup placut, vesel si nu stiu cum se facea ca nu venea, niciodata, acasa fara peste. Dupa fiecare partida de pescuit, imi dadeam seama ca baiatul asta e cel cu care m-as simti bine in aventura mea danubiana. In cateva cuvinte i-am expus tot planul cu privire la drumetia pe ape. Ochii i se mareau treptat, cu fiecare cuvant pe care il rosteam. Efectul a fost puternic. Cand am terminat, ramasese ca o stalactita. Zambea, dus pe ganduri, nestiind ce sa spuna. Intr-un tarziu a rupt tacerea. Desigur, ii suradea ideea, iar Ani, sotia sa, va fi de acord. Unde mai pui ca va avea ce sa-i povesteasca si fiului sau. I-am vorbit despre caiacul pe care nu-l vazuse inca. Am discutat despre echipament multa vreme.

Natural, a doua zi Doru a venit la atelier sa vada “minunea”. Am rasturnat cei doi saci, iar piesele au acoperit pardoseala. Dupa ce l-am montat, Doru a exclamat:

- E formidabil !

Incepea problema echipamentului. Am facut mai multe liste, ajungand la un continut ce ar fi umplut si o nava de linie, cu atat mai mult caiacul nostru. Atunci, am inceput sa taiem, in stanga si in dreapta, renuntand la lucrurile “civilizate” si pastrand numai strictul necesar. Dar si acest “strict necesar” era destul de relativ. Intr-un dulap gol, am inceput sa indesam echipamentul: cortul de doua persoane, sacii de dormit, un felinar, o busola, o secure, saci de plastic de diferite marimi, doua aparete de fotografiat, cutii din plastic {care se inchid etans} pentru lucruri ce nu suporta umezeala, 10 metri de franghie, un cutit de vanatoare, labe de inot si o bricheta. Ca obiecte de bucatarie ne-am oprit la: un ceaun, o oala mare din aluminiu, doua farfurii, doua castroane, tacamuri, doua canistre de plastic {insumand 6 litri}, o spirtiera si o tigaie. La capitolul imbracaminte am cazut de acord ca, pe langa hainele de pe noi, sa mai luam cate doua tricouri, un hanorac, o pereche de cizme de cauciuc, cate o palarie si ochelari de soare. Se adunasera destul de multe si asa, dar ne-am zis ca or sa incapa in cele doua compartimente rezervate bagajelor, in prova si pupa. Pe atunci, nu pusesem la socoteala cele doua sacose enorme cu “de-ale gurii”. Cat despre sculele de pescuit, le-am gasit locul legandu-le, cu doua cureluse, de-a lungul cocpitului. Doru a marit una din hartile pe care le aveam. A facut-o cat masa. Am impartit-o in patru careuri, ca sa ne fie mai usor, si am inceput sa calculam, aproximativ, itinerarul. De la Tulcea trebuia sa intram in Delta pe canalul Papadia, apoi, pe Dunarea Veche, pana la lacul Fortuna. De aici, la Mila 23, iar, prin canalul Lopatna, la ghiolurile Matita si Merheiul Mare, apoi spre Letea. Dupa cateva zile de stat prin aceste locuri, urma sa coboram spre sud, pana la fluviu, sa-l traversam si sa ajungem la Crisan. De aici,urma sa ne intoarcem, cu vaporul, la Tulcea. Peste 200 de kilometri.

Mult timpam ramas pe ganduri, in fata hartii brazdate de canale. Cafelele erau de mult baute, scrumiera plina, iar noi, de atat fum, abia ne vedeam unul pe altul, dar eram amandoi acolo, in acel vis, copilaresc de frumos, si faceam corp comun cu caiacul nostru drag si echipamentul risipit in jur. Pe masa mare, intre calcuri, tus si rapidografuri, se intindea, fosnind printre salcii si trestii… Delta Dunarii.

Am inchis intr-un plic cererea de inscriere a caiacului in registrul de evidenta al Capitaniei Portului Galati, la categoria a II-a de nave: nave mici, sportive si de agrement. Ma imbrac pentru a duce plicul la posta. Afara, iarna imi mai strica, inca o data, cheful.

Cand frunzele copacilor erau cat un ban, ne-am zis ca si rabdarea are un capat. Impreuna cu Doru, desertam cei doi saci la malul unui iaz, la marginea orasului. Montam crivacele, strangem piulitele, intindem bine invelisul de panza cauciucata si ne bagam in caiac. Padela la apa ! Caiacul inainteaza cu viteza. Controlam, cu ochi mari cat cepele. Nici un strop de apa. Asa cum am prevazut, impregnajul s-a dovedit bun. Si totusi, timpul avea sa demonstreze ca nu prevazusem chiar totul. Daca am fi stiut atunci ce se va intampla…

Suntem fericiti ! Vaslim, cu randul, pentru a ne studia miscarile,apoi impreuna. Merge perfect ! Tragem la mal. Cu picioarele in apa maloasa, il admiram. Ma aplec, iau un pumn de apa, o arunc pe prova si rostesc:

- Te botez “Skipper” si-ti urez vant bun din pupa !

E intuneric. Stelele isi clipocesc luminitele pe bolta cerului. Ma uit la ceas. E ora 3. Nu mai pot dormi. Imi fac o cafea. Doru trebuie sa apara, cam pesre un ceas. A venit ziua cea mare, ziua plecarii, ziua in care totul e ca un butoi de pulbere si rabdarea incepe sa te lase. Jos, in parcare, masina, plina cu echipament, ne asteapta. Cafeaua e amara, despartirea de Luiza nu e mai putin dulce. Nu mai suport si cobor la masina. Doru e acolo. Nici el n-a mai putut. In buzunarul de la piept, simt, parca arzandu-ma, carnetul de navigatie. Albastru, ca cerul de albastru !

Aprind luminile. Drumul e ravasit de izvorul puternic ce se revarsa din faruri. Fixam centurile de siguranta. La drum ! La drum spre dragostea noastra, Delta Dunarii !

SPRE CANALUL PAPADIA 

     N-am gasit locuri de dormit nici la hotelul “Delta”, nici la “Egreta”. Nu prea ne deranjeaza. Dimpotriva. Pana la miezul noptii, batem digul Dunarii in lung, cautand locuri bune pentru lansat caiacul. Exista niste trepte sapate in dig, care ajung pana la apa. De jur-imprejur, cat vezi cu ochii, numai vapoare, de toate felurile si de toate marimile. Legate, prin parame solide, de dig, isi leagana, in valuri molcome, echipajele adormite.

In mijlocul fluviului, la intervale regulate, se aprinde o luminita firava. Este o geamandura care indica adancimea bratului. Dunarea e ca oglinda. Faptul e linistitor, deoarece vom putea lansa caiacul la apa fara probleme. De unde sa banuim ca, o data cu ivirea zorilor, incepe sa se trezeasca intregul furnicar producator de valuri periculoase. Este cazul sa ne odihnim, totusi, cat de cat. Cu greu, ne desprindem de dig pentru a intra in masina plina de pachete si pachetele. Incercam sa inchidem ochii, dar… apar dracusorii de tantari. Se pare ca tin neaparat sa ne spuna: “Bun venit la poarta Deltei !”. Suntem pregatiti sufleteste, asa ca… noapte buna !

Dupa trei ore, hopa in picioare, gata de activitate. Descarcam, la cheu, caiacul si restul de echipament, dar uitam in masina petrolul pentru lampa de vant si cele doua camere auto, necesare la asigurarea flotabilitatii, in cazul unei rasturnari. Abia mai tarziu ne vom da seama. Graba, bat-o vina ! In timp ce duc masina la casa unui prieten, Doru despacheteaza caiacul. Nu este lucru usor sa montezi un caiac, pe caldura, mai ales cand esti asistat de fel de fel de chibiti. N-avem ce face. Incercam sa nu-i luam in seama.  Punem caiacul intre doua vapoare, acceptabile ca dimensiuni si incercam sa bagam in el echipamentul; un munte intreg ! Alimente pentru un regiment, canistre de plastic, cinci paini proaspete, sticle si borcane, fara a mai vorbi de cele stiute dinainte. Privim, consternati, incercand, totodata, sa tinem barcuta de panza cat mai departe de treptele betonate, care ameninta, o data cu fiecare val, sa rupa gingasul invelis, ca de ou. Daca mai adaug ca valurile puternice de la acel du-te-vino al vapoarelor nu ne slabesc nici o clipa si ca personajele care ne chibiteaza pariaza, intre ele, cate minute vom pluti, daca ne desprindem de mal, prin absurd, tabloul este complet. Singurul lucru demn, care ne ramane de facut, este sa bagam de-a valma totul, transpirand totodata abundent, apoi unul dintre noi sa plece cu caiacul pana ce gaseste un loc linistit, in timp ce coechipierul sa ia in sparte rucsacul plin, ramas fara loc, si o padela, dupa care, tipa-tipa, pe mal. Ma strecor, cu greu, pe locul din pupa, avand grija sa tin cu o mana padela, iar cu cealalta marginea digului. Mi-ar mai trebui inca una ca sa tin enorma sacosa care se balangane in cocpit. Dar ce sa fac ?

Pe mal, creste cota la pariuri. Viitorul nu prea e roz, mai ales cu valurile astea. Gata ! Prima padela brazdeaza apa. In fata am un cablu care se ridica, doar la cativa zeci de centimetri de apa. Ma aplec si trec. Aud voci pe mal:

- A trecut ! Ai vazut ? A trecut, totusi !

Curentul e din ce in ce mai puternic si parca total aiurea. Ma invarte in loc, ma impinge inainte, ma suge in fel si chip. Sunt purtat spre o stanca. Alaturi, cam la 2-3 metri, se afla o geamandura mare, din metal. Trebuie sa trec printre ele, ca sa nu ma “botesc” de un slep dat cu catran. Curentul puternic pune caiacul travers pe stanca. Aud, in mine, zgomot de sfaramaturi lemnoase, paraitul si sfasiatul disperant al panzei. Zbarnaie padela proptita, cu ultimul efort, in apa. Mai am, doar, cativa centimetri pana la stanca. Ar fi absurd sa se termine astfel ! Ma gandesc ca va trebui sa las totul sa se duca, iar eu sa inot spre mal. Dar aparatele foto ? Dar banii si actele ? Mic e omul pus in fata unei situatii limita. Ce mai conteaza restul pe langa viata ? Am reusit ! La milimetru, am trecut cu pupa de geamandura. Un val puternic, lateral, se izbeste in bordul stang.

Dupa ce depasesc cateva vapoare-remorcher, gasesc in dreapta un canal ce pare sa se verse intr-o mica laguna. Vaslesc la mal, apoi cobor si ancorez caiacul, in asteptarea lui Doru. “Skipper” si-a trecut proba pe apa cu “foarte bine”. Privesc interiorul; nici un strop de apa. Acum merge o tigara. O infing in tigaretul din lemn de cires si trag cu sete. Inceputul nu e rau… Apare Doru. A vazut plecarea din port si a fost singurul care a stiut ca nu se va intampla nimic rau. Ii multumesc, in gand, in timp ce aranjam, intr-o noua formula, echipamentul care trece, destul de bine, de 100 de kilograme. Cortul il asezam in pupa, impreuna cu alte maruntisuri. Sacosa cu conserve si alte alimente, la picioarele mele. In prova bagam hainele, sacii de dormit, labele de inot, vasele si securea. Lampa de vant si ceaunul le legam de sparge-val. Doru are la picioare trei pungi de plastic cu nu mai stim ce, dar nici nu mai stam sa vedem…

Planuim iesirea in fluviu. Regula numarul unu: ochii, cat cepele, la vapoare, sau tot ce e cu motor si face valuri. Plecam. Penele padelelor se infing, ritmic, in apa. Caiacul spinteca valurile. Depasim doua cargouri mari, care stau la ancora. In dreapta, slepuri la cablu se intind, unul dupa altul, pe o lungime de cateva zeci de metri. Valurile, trimise de vapoare, se izbesc de coca lor metalica, aruncandu-se inapoi, asupra noastra.

Taiem ? il intreb pe Doru.

Taiem ! suna raaspunsul promt.

Sunt, tot timpul, cu ochii pe el, dintr-un motiv demn de luat in seama. Incepem traversarea fluviului, pentru a ajunge pe malul stang. In amonte si in aval, nu se zaresc vapoare. Asta e bine ! Mai scade tensiunea. Dunarea ni se pare nemaipomenit de lata, de aici, de la bordul micii coji de panza. “Skipper” taie valurile voiniceste. S-a spulberat teama, iar increderea pune stapanire pe sufletele celor din cocpit. Acum nu mai conteaza ca Doru nu stie sa inoate. Malul stang se apropie. Frana, cu padela pe dreapta, dupa care ne continuam drumul. Depasim cabana Ilgani, care, sclipind de curatenie, isi asteapta pescarii spre gazduire. In aval, trunchiuri de copaci zac innamolite, epuizate de drumul lung pe care l-au facut, aduse, probabil, de vreo viitura. Pentru ca bratul Sulina e mai ingust, ni se pare mai sigur si mai linistit. Relaxare totala. Padelele se sprijina pe marginile cocpitului. Curentul ne duce spre Ilganii de Sus. Vapor la orizont ! Chestia cu orizontul e destul de relativa, caci nava a iesit de dupa un cot. Punem mana pe padele si ne indepartam de mal, caci aici valul devine periculos cand se sparge. Vaporul se apropie. Asezam caiacul perpendicular pe valuri. Am mai stabilit o regula: cand o nava vine din aval, orientam caiacul cu prova, oblic, spre larg, primind astfel valurile; cand nava vine din amonte, orientarea se face cu prova spre mal, primind valurile din pupa. In acest fel,nu riscam ca ele sa ne surprinda travers, situatie nu tocmai de invidiat, pe o barcuta lata, doar, de 0,85 de metri.

Iata si Ilganii. Casute mici, proaspat vopsite cu var, cu acoperisuri de stuf, se insiruie ca la parada. Nu mai vaslim. Dusi de curent, le trecem in revista. Femei si barbati se opresc din treaba, discutand, intre ei, despre ciudata noastra aparitie. Copii sprinteni si jucausi alearga de-a lungul malului, paralel cu noi. Ne striga ceva, dar nu intelegem mare lucru. Pe dreapta bratului, se vede satul Partizani. Curand il depasim si iata canalul Papadia. Pentru siguranta, cerem confirmarea unui pescar intalnit.

Vedeti o casa daramata ? Ocoliti-o si la salcii dati de canal.

Dam de canal, cu toata placerea, dar si cu spaima de rigoare, caci apele ne iau, pur si simplu, pe sus, fragila ambarcatie. Dunarea navaleste, spumoasa si furioasa, in canal. Abia reusim sa pastram o directie, destul de relativa, vaslind cu toata puterea. Vom constata acest lucru, la toate intretaierile canalelor, sau la varsarea lor in lacuri. Si daca mai ai ”norocul” sa mai bata si un vant bunicel, din fata sau usor lateral, “tacamul” e complet. In curand apele se mai domolesc, lasandu-ne sa ne tragem rasuflarea. Ne cam dor mainile. Normal, doar e prima zi. Pe canalul Papadia, curentul e destul de puternic, asa ca ne lasam dusi la vale, pe gratis. Malurile sunt umbros racorite de salcii. Cred ca ne putem permite cate o fotografie. Si astfel, in timp ce padelele se odihnesc, aparatele tacane. Am inchis in ele cateva minuni ale naturii. Canalul Papadia se bifurca. In dreapta, sta, la ancora, un vaporas. O luam la stanga. Pe puntea navei, marinarii ne arata cu mana, discutand si zambind. In fata, palcuri de salcii ne ademenesc, care mai de care, la popas. A venit timpul sa ne fixam tabara. Dar oare poti sa te hotarasti ? Salciile raman in urma, facand loc altor salcii, la fel de imbietoare. In stanga trebuie sa fie niste gheoluri, caci o multime de pasaret zboara deasupra trestiilor si salciilor. Apa, salcii, trestii, pasari…

Caiacul se strecoara prin canal. Trestiile par un desis de nepatruns. Maini imaginare cuprind, in ascunzisul lor, ceasul timpului. Il opresc. Il dau inapoi cu ani, zeci de ani, sute…        Privim, doar, gratioasele egrete. Curentul ne-a impins spre o limba de pamant, buna de acostat si, bineanteles, umbrita de salcii. De ce nu ? Cizmele in picioare si primul pas pe pamant… Pe care pamant, caci abia imi mai vad genunchiul ? Mal ! Bun si asta, mai ales ca nu zgaraie caiacul. Facem eforturi disperate ca sa ne scoatem cate un picior, in timp ce celalalt se afunda mai tare. De retinut lectia cu acostarea. Pe masura ce inaintam, terenul devine solid. Tot balacind prin namol, in stilul “smuls”, caram o jumatate din echipament, intre salcii. Unde punem cortul ? Ne-am hotarat: in luminis. Ma duc sa-l vad, dar tocmai in acea clipa aud strigatul lui Doru:

Caiacul !

Ma uit la caiac. Nu mai este ! E dus de curent, fara aprobarea noastra. Imi scot cizmele si pantalonii. De tricou, nu mai am timp, caci distanta se mareste vazand cu ochii. Contact dur cu apa. E grozav de rece ! Iata o baie care nu era prevazuta in program. Ajung fugarul, il apuc de copastie si… la mal. Asa am ajuns sa mai fixam o regula: o data ajunsi la mal, caiacul se leaga solid de prova si pupa, cu cele doua franghii prevazute, de fapt, in acest scop, de ceva sigur, de preferinta copac.

Cativa stropi, picati direct din inaltul cerului, ne vestesc ca este posibila o ploaie. Cu viteza maxima, actionam asupra cortului, care isi castiga forma reala, bine ancorat, ca pentru furtuna. Vine si asta, in clipa in care am terminat cu ingramaditul lucrurilor sensibile la umezeala.

“Mii de tunete si trasnete” nu este doar un tic verbal, demn de un adevarat lup de mare, cu barba si pipa. Un vacarm se napusteste asupra noastra. Oare unde e respectul pentru linistea Deltei ? Avem impresia ca trasnetele cad alaturi. Bubuitul asurzitor se prabuseste, pur si simplu in noi, despicandu-ne. Urlam unul la altul, ca sa ne putem intelege, in timp ce suvoaie de apa se rostogolesc pe cele doua pante ale cortului. Brusc, tunetele se indeparteaza. Se aud din ce in ce mai rar si mai slab. Ploaia s-a oprit. Soarele e pe cer. Daca n-as sti cat am vaslit, as crede ca suntem la munte.

Repede, la sapat rame ! In cateva minute, recolta substantiala ne permite sa aruncam lansetele, ale caror varfuri nu le scapam din priviri. Atunci nu stiam ca vom manca din proviziile aduse de acasa. Am perseverat, schimband locul, caci nu se poate… dupa ploaie ar trebui sa traga… Ti-ai gasit. Pestele o stie pe-a lui… Renuntam si strangem sculele. Foamea ne impinge la tradare. Vom desface o conserva cu carne si vom fierbe un “Supco”.

Focul inca mai palpaie. Jarul imprastie caldura. Sticla cu vodca trece, din cand in cand, de la unul la altul. Tigarile, infipte in lemnul de cires, isi deapana fuiorul alb, in intuneric. Nu vorbim. Fiecare e cu gandurile lui. Noaptea s-a lasat de mult. Prima zi se apropie de sfarsit. Stingem focul cu apa, apoi intram in cort. Maine, spre Maliuc. Ne bagam in sacii de dormit. Noapte buna, Delta !

Cand eram mic, imi era frica de intuneric. Daca tata ma trimetea in alta camera, cu vreo treaba, ma faceam ca nu aud. Dupa ce repeta, mai apasat, plecam, cu inima cat un purice. La dus, mai era cum mai era, dar la intors era nenorocire. Puteam jura ca, in spatele meu, tot timpul, se afla o mana uriasa, mai neagra decat intunericul, gata sa ma inhate de guler si sa ma ridice in aer. Pe la zece ani m-am hotarat sa-mi inving teama, de care imi era rusine. Am intrat singur intr-un brci lung si intunecos, fara vreo lumina. Am reusit ! Am uitat mana aceea mare, care se numea frica…

Doru doarme adanc. Eu nu pot. Linistea e intrerupta, din cand in cand, de un fel de vaiete si strigate speriate. Cred ca vin din spatele stufului. Suntem atat de singuri…

Ma gandesc la un cort mic, albastru cu oranj, pierdut in mijlocul Deltei. Deasupra cortului simt o mana mare, mai neagra decat intunericul, ce sta cu degetele raschirate, gata sa-l inhate si sa-l ridice in aer…

Va urma…

IN CAUTAREA PASARILOR  

Asa cum a promis, Vasile a venit la ora cinci. Il asteptam langa debarcader. Dupa ce ne-a dat binete, s-a asezat in lotca, pe bancheta dintr-un varf si a inceput sa ciopleasca doua bete. Le-a cioplit cu migala, fara sa se grabeasca, apoi le-a infipt in cele doua gauri din marginile lotcii. De ele a legat, cu doua laturi de franghie, vaslele.

- Acum, gata !

Asta era, totodata, si invitatia de a ne urca. Ingramadite intre banchete sunt asezate sculele de pescuit, bidonul cu apa, hanoracele, aparatele de fotografiat, doua conserve, painea si alte maruntisuri trebuincioase. Ne urcam cu consemnul de a nu ne balabani prea mult, dintr-un bord in altul. De fapt, consemnul il priveste mai mult pe Edi, Luiza si cu mine fiind “de-ai casei”. Vasile incepe vaslitul cu miscari domoale, ordonate, as zice chiar perfect calculate. Avem mult de calatorit pe apa, asa ca trebuie sa-si dozeze efortul. O face minunat, la fel ca toti pescarii din Delta. Vom cobora, de-a lungul baltii, pana vom iesi in Canalul Lipovenilor, apoi, prin niste canale mai mici, vom trece in Canalul Dunavat, in apropierea caruia Vasile stie o colonie de pelicani. Lotca aluneca pe suprafata linistita a baltii, prin culoarul, destul de ingust, marginit de plaur.

Satul a ramas in urma. Privesc plaurul care acopera apa transparenta. Prin el, broaste lenese si grase zac late, cu piciorusele intinse, fara sa se sinchiseasca de vaslele care intra in apa, aproape de ele. Doar unele abia schiteaza un gest de a se feri din calea noastra. Deodata, in marginea trestiilor, vedem mogaldete ce se balacesc in ochiurile de apa, formate in plaur. Sunt rate salbatice. Lotca se apropie, din ce in ce mai mult, de ele si constatam cat de frumos sunt colorate. Entuziasmat, Edi vrea sa spuna ceva, dar ii fac semn sa taca, pentru a nu le speria. Ratele noastre nu se balacesc, chiar asa, fara nici o treaba. Le vad scufundandu-si capetele, iar cand le scot clampanesc ceva in ciocurile late. Lotca trece incet pe langa ele. Un falfait puternic si iata-le disparute.

Vasile nu intoarce de loc capul, pentru a-si verifica pozitia fata de plaurii ce marginesc balta. Stie perfect drumul si ne spune sa fim atenti, caci vom vedea, in curand, tiganusi. Nu dupa mult timp, ii vedem in dreapta lotcii, dar, spre mahnirea noastra, cand distanta se micsoreaza, se desprind de apa si falfaind din aripi, isi iau zborul. Lotca isi continua drumul in acelasi ritm imprimat de vaslele lui Vasile. Aparatele noastre de fotografiat, scoase de mult din pungile de plastic, tacane intr-una. Abia avem timp sa reglam, prin telemetru, distantele. Pe o ingramadire de plante, o pasarica isi curata hainutele din pene. Il intreb pe Vasile daca stie ce pasare este, dar, pana intoarce capul, micuta se face nevazuta in spatele trestiilor. Trecem printr-un pasaj mai nelocuit de pasari, asa ca Edi are voie sa deschida gura. O face, cu un tacanit aprig de mitraliera, improscand cu zeci de intrebari. Ii raspunde Vasile, la toate, fapt care il face pe baiatul nostru grozav de fericit. In acest timp, curentul baltii s-a accentuat si curand vom intra in Canalul Lipovenilor. Dupa un cot, la stanga, apare canalul, strajuit de salcii pletoase. Lotca lui Vasile urca prin canal. Apele galbui se scurg de-a lungul bordurilor. Au disparut pasarile. A aparut linistea salciilor. Cu coroanele lor, de cele mai felurite forme, stau de straja de-a lungul canalului, cine stie de cand, martore, doar ele, la scurgerea apelor. Noi le furam frumusetea, inchizand-o in cutia fotografica. Se pare ca am ajuns intr-un loc in care Vasile vrea sa “incercam la peste”. Debarcam “trupele” si incepem operatia. El constata primul, iar eu al doilea, ca aici nu vom face nimic, asa ca… din nou la drum.

Coboram pe canal pana la locul de intalnire cu balta prin care am venit. Apoi continuam in jos, parasind canalul, printr-o trecere destul de stramta. E nevoie de toata dibacia lui Vasile, pentru a strecura ditamai lotca prin plaurul foarte dens. Ne spune sa nu ne miscam. Daca s-ar rasturna lotca, ar fi destul de rau. Chiar daca stii sa inoti, n-ai prea multe sanse in bradisul, ca de jungla, de sub apa. Trecem cu bine, pentru a intra intr-un frumos ochi de apa. Acolo, intr-o “pneumatica” de doua locuri, un pescar amator ne da binete. Oprim pentru consultatiile de rigoare: ce cade, cat cade, la ce cade. Cade albitura, la rama, cata poftesti. Eu nu poftesc decat “monstri”, asa ca o luam din loc, fara a-i ura pescarului noroc. Doamne fereste, sa faci asa ceva ! Mai bine te sinucizi, decat sa-I faci o asemenea urare. Atat iti trebuie ! Nu te mai speli, cu toate apele pamantului…

Patrundem iar in clestele necrutator al plaurilui. Intre doua insule mici, privirea ne este atrasa de aparitia, imaculat de alba, a unei pasari. Avand un aer princiar, pare desprinsa dintr-un basm cu o zana transformata in pasare. Priveste spre noi, inaltata pe picioarele-i suple, cu pieptul usor bombat, cu penajul terminat in fire subtiri, ce scanteiaza in lumina soarelui, apoi, gratioasa, isi ia zborul. Eleganta egreta, cu albul ei stralucitor, se profileaza, ca un vis frumos, pe cerul albastru intens, pierzandu-se in zare. Cleop, cleop… Vaslele isi bat, cu acelasi ritm lent, drumul pe apa. Din nou plaur. Din nou broaste mari, grase si lenese. Din intamplare, vasla loveste surd una, direct in cap. Ametita, grasuna o ia spre fund, dar isi revine, ascunzandu-se sub plaur. Cleop, cleop… Vaslele isi continua drumul. Dintr-o data, calea se largeste, clestele de plaur dispare, iar lotca lui Vasile patrunde usor intr-un canal larg. O fi Dunavat ?

Nu… Mai avem, pana acolo ! Acuma mergem unde stau pelicanii. Sunt multi, dar alta data erau si mai multi.

Traversam spre celalalt mal. Deodata, de dupa stuf, apar, in zbor, pelicani. Parca sunt o formatie de bombardiere. Am impresia ca, din moment in moment, o sa aud si un zgomot de motoare, insotind escadrila. De mirare cum pot duce bietele lor aripi o pasare atat de mare, iar cand te gandesti cat de greu isi iau zborul, ai impresia ca ar trebui sa se lase pagubasi. Si totusi zboara atat de usor.

- Dupa stuful asta, o sa-i gasiti. Va duc mai jos, la legatura cu Dunavatul, apoi plec la cherhana, dupa peste. Cand ma intorc, va iau.

Coboram in lungul canalului. Pe malul opus, intalnim catari, pur si simplu catari ! Cum au ajuns astia aici, nu-mi pot imagina, dar sunt sigur ca-s ei. Ii cunosc dintr-o mie, dupa urechi, semnul lor de noblete. Vasile spune ca sunt adusi cu lotca si lasati acolo sa pasca. N-am mai auzit, pana acum, de catari navigatori. Oare cum ii conving sa se suie in lotca ? Netesalati, cu ciufuri de par aiurea, privesc cu ochii lor blanzi, ca de pe alta lume, la indivizii care le strica linistea, cleopaind din vasle chiar sub nasul lor.

Iata si Canalul Dunavat. Debarcam pe malul stang. Vasile pleaca spre cherhana. Intindem sculele de pescuit, cu momeala pentru somnul cel mare. Pana una, alta constatam ca suntem noi momeala taunilor. Am impresia ca li s-a anuntat venirea unor delicatese {carnea de catar fiind destul de bine protejata de par si piele}, caci sosesc din ce in ce mai multi. Dam din maini, ca niste sperietori de ciori batute de vant, doar om baga spaima in ei. Ti-ai gasit ! Rezultat nul. Cu toate ca murim de cald, ne tragem hanoracele, tragem si gluga, bagam mainile in maneci, ca sa avem expusa o suprafata de piele cat mai mica. Ne inteapa prin ciorapi si ne bazaie pe la nas, dar intr-un tarziu se satura si pleaca. In sfarsit putem respira in voie.

Am stat trei ore in caldura de cuptor a soarelui si am prins doar un biban, un plumb si doua ace. Cu siguranta ca bibanul e un sinucigas, altfel nu se explica, cat despre plumb si ace, cine stie cine mai plange dupa ele. Si Vasile nu mai vine… Las lanseta infipta in suport, cu momeala in carlige {si ce mai momeala !}. insfac aparatul de fotografiat si plec la intalnirea cu pelicanii, in timp ce Luiza pregateste masa. Se pare ca n-am fost prea punctual la intalnire, caci pasarile au disparut. Nu stiu cine n-a avut ce face si a dat  alarma in stufaris. Mai apuc sa vad cateva, in departare. Privesc scena trist, apoi ma intorc. Mancam fara chef. Prea ne bate soarele in cap. Privim, cu jale in suflet, la salciile racoroase de pe malul celalalt. Au trecut patru ore si Vasile n-a venit. Nu-l mai asteptam. Facem autostop, sau, mai corect zis, lotca-stop. Intrebam primul pescar care trece daca are drum la Dunavat. Are. Avem si noi, o data cu el. La ora 16 si cateva minute, debarcam in fata cortului nostru, dupa aproape douasprezece ore de la plecare. Cred ca, din clipa in clipa, ne vom dezansambla. Pentru prima zi, a fost cam mult. Ma duc sa scot apa rece din fantana. In bucataria de vara, intre pereti de lut, in ceaunul de tuci, fierbe ciorba de peste. Mama lui Vasile mesteca in ceaun, cu un linguroi de lemn. A trecut un pescar, cu lotca, si a adus peste. Ca si cum n-as fi mancat de un secol, privesc, dus pe ganduri, spre ceaun. Din el, pluteste spre narile mele, mirosul ademenitor.

 

LOCUL IN CARE SE GASESC PELICANI

Ma trezesc dupa un somn lung si odihnitor. Aprind lanterna, caut bidonul cu apa, imi potolesc setea, apoi privesc ceasul. Patru si douazeci si trei. In varful picioarelor, ies din cort cautand, totodata, hainele. Ma imbrac afara. E racoare, iar cerul fara pic de nori. Adie o boare usoara. Voi pleca singur. Lotca se leagana langa gardul gradinii. Renunt la sculele de pescuit, iau o conserva, paine, termosul cu cafea si aparatul de fotografiat. Le ingramadesc la prova, apoi incep sa trag cu nadejde la rame. Gradina si corttul raman in urma. Nu mai e nimeni pe apa. Incerc un sentiment temerar, in linistea care stapaneste natura. Doar fosnetul placut al apelor, sub coca, imi dovedeste ca nu visez, ca totul este real. Dupa cateva minute, zaresc tiganusi balacindu-se aproape de trestii. Vaslele se scufunda ritmic. Ce n-as da sa gasesc pelicanii cei mari ! La capatul canalului opresc pentru a ma orienta. Pe undeva, pe aici, trebuie sa fie garla in care am intrat ieri, cu Vasile. Uite-o ! Plaur. Peste tot plaur. Varful lotcii patrunde, ca in zarzavatul bogat al unei supe. Vaslele se agata mereu in plante, dar sper ca o voi scoate la capat. Cu greu, cu foarte mult greu, izbutesc sa ies din clestele puternic. Ieri parca nu era chiar asa. Se vede treaba ca, peste noapte, vantul si curentii au ingramadit plaurul in garla blocand-o. Sunt tot o apa, iar gura imi e teribil de uscata. Caut bidonul din plastic. Caut, caut mult si bine, caci se pare ca l-am uitat in cort. Adio apa, asa ca imi aprind o tigara. Buna si asta ! O fumez cu doua, trei inghitituri de cafea. Intre timp a rasarit soarele. Se revarsa peste trestii, inecandu-le intr-un colorit bizar. Un stol de rate zboara, la mica inaltime, deasupra mea. Le observ miscarile aripilor. Desi nu au eleganta egretelor, zboara frumos. Din nou la drum de-a lungul stufarisului, printre plante si broaste somnoroase. Incepe sa se incalzeasca, asa ca inlocuiesc bluza de lana cu un tricou. Nu mai vad catarii de ieri. Oare unde s-or fi ascuns ? Cred ca mai dorm pe dupa tufisuri. Iata si perdeaua uriasa de stuf, dupa care ar trebui sa gasesc minunile cu gusa. Vaslesc cu multa atentie, pentru a nu face zgomot. O data ajuns la stuf, cobor, cu bagare de seama, tinandu-ma cu mainile de lancile aurii. Lotca se dezechilibreaza o clipa, dupa care revine la pozitia normala. Cam umeda acostarea asta. Apa mi-a trecut de genunchi si regret ca nu am avut fericita idee de a-mi scoate pantalonii. Dupa ce leg sfoara de acostare de stuf, incep sa ma tarasc prin apa care, treptat, isi micsoreaza adancimea. Privesc curios de dupa stuf. Ceea ce vad are darul de a ma bloca. La o distanta relativ mica stau cateva grupuri de pelicani. Sunt multi ! Unii sunt mari, altii mai mici, probabil puii scosi din gaoace asta primavara. Cu ciocurile lor de caricatura, isi ciugulesc aripile larg desfacute. Cred ca am nimerit in timpul tualetei de dimineata. Unii, care au trecut, poate, de acest moment stau, ca niste corabii, cu carena infipta in pamantul lutos, fara a se sinchisi de ceva. Par lipsiti de griji, miscandu-se greoi si indiferenti, de ici-colo, parca fara nici o treaba. In stanga, observ cativa plutind in apele linistite ale unui ghiol. Parca sunt nave grele, de lupta. Ar trebui sa ma intorc dupa aparatul de fotografiat, care, bineanteles, zace uitat in lotca. Totusi nu ma indur sa plec. Imi este frica sa nu fac o miscare gresita, care i-ar putea alarma. Ar fi pacat. Sunt atat de lipsiti de griji…

Nu stiu cat am stat sa-i privesc. Nu stiu cat timp a trecut. Ma bucur ca nu i-am deranjat. Par sa nu ma fi simtit. Cu sufletul greu, ca la orice despartire importanta, ma retrag spre lotca. Las curentul sa ma duca, fumandu-mi tigara, cu gandul la ei. Intr-un tarziu, trag la mal. Leg lotca, apoi ma rezem cu spatele de o salcie. Umbra racoroasa ma cuprinde. Alunec, de-a lingul trunchiului, pana ce simt sub mine pamantul umed. O adiere placuta, cu miros de argila, calatoreste, in jos, pe apele canalului. Mici insule de plaur aluneca imprastiate de degetele raschirate ale curentului. Imi e cumplit de sete. Nici adierea cu miros de argila, nici umbra racoroasa nu ma pot linisti. Fac palmele caus, incercand sa inchid in ele apele galbui. Apa e calda, ca un ceai. Sar in ceaiul caldut, aruncand jerbe de stropi. Apa imi pare densa si lipicioasa. Inot pana la mijlocul canalului. Ma scufund. La adancime, apa este rece. Inghit, cu nesat. Abia tarandu-ma, ies la mal. Soarele arde totul in calea mea. Nu am de unde sa stiu ca maine va disparea sub nori, facand loc unei ploi de durata, care va pune capat vacantei noastre.

Incalec bordul lotcii, strang vaslele in maini si imi incep drumul spre casa de panza.

Siroaie de apa aluneca pe parbriz, ca niste torente de munte. Abia mai dovedeste stergatorul sa le indeparteze. S-a dus vacanta din ast an ! Ploaia a stricat totul. Apas, cu greu, pedala de acceleratie. Masina parcurge kilometri, iar eu cad pe ganduri. Ma gandesc si ma tot gandesc, la… caiacul lui Codru. Un caiac mititel, de 3 metri lungime si 0,60 metri latime. Un caiac simplu: schelet din lemn, demontabil, imbracat in panza cauciucata. Retraiesc momentul in care l-am vazut. Sta legat de marginea trestiilor. Prietenul meu imi descrie calitatile, apoi ma roaga sa-l probez. Ma asez, cu teama, in firava ambarcatie… Cu un ultim curaj, il imping spre larg. Padela se scufunda la intervale regulate: dreapta-stanga, dreapta-stanga… Apa galbuie se prelinge de-a lungul ei, ca dintr-o rana adanca, scurgandu-se pe maini. Prin panza subtire se face simtita alunecarea rapida a caiacului. Apa fosneste sub borduri, amintind de vantul de primavara, cel mancator de zapada. Prova se infinge, dureros, in valul din fata, crapandu-l in doua, indepartand cele doua jumatati, una de alta. Soarele si-a gasit culcusul in trestii, luminand invers, de jos in sus. Stuful, papura, plaurul, sunt invaluite in flacara rosu-orange, care se inteteste mereu, neputand fi stinsa de mana calda a vantului, ce cuprinde totul intr-o mangaiere prelunga. Multimea de pestisori zvacneste la suprafata, apoi, brusc, se imprastie in toate directiile, ca schijele unei grenade. In zvarcoliri nebunesti, un avat isi cauta “masa de seara” si pot afirma ca a gasit-o. Tot atat de brusc, orice miscare dispare. Linistea, detronata de vanzoleala pestilor, revine, stapana pe situatie, permitand doar vantului sa ofteze, din cand in cand. Caiacul isi reia cursa, omorand valurile mici, cu nemiluita, in timp ce rosul si oranjul cedeaza teren violetului.

Amintirea dispare brusc. Masina ruleaza pe soseaua uda. Apa se revarsa pe parbriz. Parca s-au rupt baierile cerului…

CUM AM CONSTRUIT UN CAIAC

     Hotararea a fost luata: pentru a putea strabate Delta, pentru a naviga mai multe zile, imi trebuia o barca usoara, cu loc suficient pentru bagaje, demontabila, in vederea transportului pana la Tulcea si cu o viteza mai mare de deplasare decat cea a unei “pneumatice” boante de varf. Mi-am adus aminte de caiacul tip faltboot al lui Codru si dupa ce l-am incercat intr-un minunat apus de soare, am ramas uimit de multiplele lui calitati. Avea un singur defect, in ceea ce ma priveste: era prea mic. Am hotarat sa-l maresc, pentru doua persoane plus bagajele necesare unei calatorii mai lungi.

Am alergat, in primul rand, la oamenii despre care auzisem ca se pricep la asa ceva. Toti erau de parere ca este destul de greu de facut o barca demontabila si chiar daca ar fi realizata, nu se stie daca va pluti. Imi mai atrageau atentia asupra faptului ca totul trebuie perfect calculat si ca… Ce sa mai vorbim, n-am primit, de nicaieri, macar un singur cuvant de incurajare. Totusi am inceput sa caut materialele necesare. Am adunat scandura de fag, de diferite dimensiuni, balamale, suruburi pentru lemn, cateva sipci de brad, tuburi de alama, tabla de aluminiu, vopsea, panza, cuie. Cauciucul natural, necesar pentru impregnarea panzei, l-am procurat de la un mic atelier de vulcanizare. Cand toate materialele au fost pregatite, am adus si caiacul prietenului meu. Am asezat toate piesele din lemn pe podea, apoi le-am desenat, una cate una, pe coli de hartie, in marime naturala. Tot pe hartie am marit dimensiunile. Abia acum incepea treaba serioasa. Planurile trebuiau transpuse in realitate.

Am lucrat mult, cu toata pasiunea, dar uneori ma indoiam ca voi reusi, alteori imi venea, pur si simplu, sa ma las pagubas. In ziua in care am terminat scheletul si am strans ultima piulita, am fost cu adevarat fericit !

Caiacul meu avea, asa cum planuisem, lungimea de 4,65 metri, latimea de 0,85, iar inaltimea de 0,40 metri. Putea transporta doua persoane, iar sub puntile de la pupa si prova se puteau incarca 40-50 de kilograme de bagaje. In Delta, aveam sa constat ca aceasta cantitate a fost depasita, ajungand pana la 100 de kilograme. Scheletul era format dintr-o podea demontabila, din lemn de fag, de care erau fixate, prin intermediul unor piese metalice, cele 7 crivace. Prin aceste crivace, sau coaste, din prova pana in pupa, se sprijineau, in locase, curentii laterali. In fata era fixat un sparge-val, care avea rolul de a feri, oarecum, cocpitul de valurile mai mari. O data montat, scheletul era imbracat intr-un invelis de panza, pe care am impregnat-o cu mai multe straturi succesive de cauciuc natural dizolvat in neofalina. Pentru a pastra o flotabilitate in cazul unei rasturnari involuntare, am prevazut doua camere de autoturism legate in procva si in pupa. Scaunele le-am confectionat din doua compartimente de saltea pneumatica.

Imi tineam caiacul in atelierul de sculptura, printre sele si postamente cu lucrari de lemn ori gips. Ii mangaiam bordurile, in timp ce constatam, mandru nevoie mare, ca opera mea este destul de impunatoare si ca abia incapea in atelierul de 6 metri patrati. Alaturi se odihneau, cu palele din aluminiu scanteietor, doua perechi de padele. Mai mare placerea sa le privesti ! Lucrul cel mai important fusese facut. Acum trebuia sa ma ocup de restul.

Va urma…


CEASUL LUI NEA FILU

Seara, inainte de culcare, am stabilit sa incercam la somn, in fluviu. Pentru asta, trebuie sa ne sculam ceva mai de dimineata. Dar, oricat ai fi cautat in multiplele si enormele noastre bagaje, n-ai fi gasit un ceas desteptator, cu o sonerie cat de mica. Nea Filu, saritor ca intotdeauna:

Lasati, baieti, va scol eu !

Dar nu prea dimineata, nea Filu ! Asa, cam pe la sase !

Ultimele retusuri la echipament, dupa care rezemam lansetele de corturi, alaturi de celelalte scule, care, fie vorba intre noi, se pot aduna la nesfarsit, dupa cat de gospodar e pescarul. Iar daca e sa te uiti la gramada, zici ca noi suntem ai mai gospodari din univers, lumea fiind prea mica. Mai tragem cate o pipa, asa, ca sa moara de ciuda formatiile de “kamikaze” ce isi arunca, atat de nemilos, incarcatura de “gloante” asupra bietilor deltasi. Nici tantarii, nici fumul gros, nu reusesc sa ne trimita la culcare, pana cand unul dintre noi intreaba daca stim cat e ceasul. Ne spune nea Filu, caci are singurul ceas din tabara. Incepe foiala de rigoare, in cautarea locului ideal, in sacul de dormit. Cand, in sfarsit, l-am gasit, Edi vrea apa, asa ca “inot” prin intuneric, in cautarea bidonului. Urmeaza, iar, dansul “clatitei”, in sacul de dormit. In sfarsit plutesc in tara visului, nu inainte de a mai auzi, de departe, de foarte departe, glasul unui actor, acum pensionar, care parcurge, de doua ori pe saptamana, pe jos, distanta Brasov-Poiana si care n-are somn nici acum:

Nici o grija, baieti, va scol eu !

Nu stiu cat am dormit, dar cu siguranta ca mai aveam mult de sforait, daca nu auzeam un harsait pe panza cortului, urmat de vocea lui nea Filu. Chior de somn, ma indrept spre holul stramt, iau, orbecaind, cele necesare, dupa care ies in varful picioarelor, constatand, totodata, ca nu e nici o scofala sa fii pescar la ora asta si sa-ti lasi sacul de dormit atat de placut si imbietor. Observ ca mai sunt si altii de parerea mea. Ne regrupam destul de plouati, exceptandu-l pe nea Filu, dupa care incepe mersul spre fluviu. Circula, totusi, o vaga banuiala, de la unul la altul insa, cum nu avem un ceas… Un miros puternic de iarba proaspata, de flori parfumate, ne umple plamanii. Picioarele pasesc in umezeala, tarsaindu-se cu greutate, iar cerul… cerul e plinde toate stelele cerului… Codru nu se mai poate abtine:

Tata, esti sigur ca e cinci ?

Absolut ! Numai ca, asa e in Delta, nu-ti dai seama !

Nu mai intrebam de ce “nu-ti dai seama”. Ne instalam, pe dibuite, fiecare la locul preferat. La lumina lanternelor prindem plumbii culisanti, carlige, unul si unul, dupa care… sfarrr… Ce lanseu frumos ! Ei, acum o tigara, la fumul careia luam asteptarea de coada. In dreapta mea sta Mutu, iar in stanga Cornel, mai jos Codru, iar nea Filu s-a dus in aval. Socotind dupa cat merge el, cred ca s-a dus la gura fluviului, undeva la varsarea lui in mare… Umezeala incepe sa treacaa prin tricoul subtire si zgribul putin.

- Ce zici, Codrule, ceasul lui nea Filu merge bine ?

Nu se aude nici un raspuns. Nici un tresarit de nylon, nici urma de muscatura. Nimic ! Am cam fumat, au venit si zorille, numai pestele nu. Mutu se hotaraste sa-si schimbe locul. Se catara, cu agilitatea lui Tarzan, pe o salcie pe jumatate scufundata in Dunare. Dar o face in stilul lui, fara strigatul acela care iti ridica parul maciuca si carligele din apa, cu momeala cu tot. Il privesc. Tacut, calm, rabdator, nu face nici o miscare in plus, nici nu tremura prea tare cu toate ca sigur ii este frig. Asa, in chiloti si tricou, cine l-ar recunoaste ? Doar colegul lui, Cornel, care sta in stanga mea si care este imbracat in acelasi gen de “frac”. Difera doar culorile. Ceva mai jos, Codru, cu cipilica lui tuflita, ce pare a face corp comun cu capul, mulineaza rabdator, metru dupa metru. Dinspre Sulina, linistea fluviului este bruscata de motoarele unui “pasager”. Vaporul mare, cu zbaturi, despica apele Dunarii inaintand impotriva curentului. Asta-i cursa de sase si cateva minute, iar noi stam de vreo trei ore pe mal, poate si mai bine…

- Codrule, ne-a facut-o nea Filu !

Doctorul mormaie ceva. Nu pare sa fie de bine, mai ales ca nu trage nici pestele. Vaporul isi plimba silueta lunga si alba prin fata noastra, indreptandu-se spre punctul de acostare, Maliuc. Hat ! Las totul balta, scap tigara si ma reped spre lanseta infipta in suport. Hat ! Apuc si intep. Il am ! Il simt ! Mutu urla, mai sa cada de pe salcie:

- Oboseste-l, daca e mare ! Oboseste-l !

Cine dracu stie daca e mare ? Eu unul sunt ud tot. Mi se pare ca am in undita monstrul secolului. Cornel si Codru vin langa mine. Sfaturi. Tensiune. Aleg locul pe unde sa-l aduc. Ce mai, sa-ti prinzi urechile, nu alta !

- Uite-l ! E mare !

Eu nu vad nimic. Transpir masiv si mulinez. Mulinez si transpir… Parca il aduc din Asia, asa de mult fir am de recuperat ! Cornel coboara la marginea apei ca sa-l prinda. Mi-e frica de cava ce intuiesc, dar nu mai apuc sa spun, caci malul se surpa, iar Cornel este, deja, in apa, cu un imens “baldabac” dupa el. Somnul se sperie, aruncandu-se, totodata, lateral. Cedez, instantaneu, fir, apoi recuperez urgent. Cred ca norocul meu a fost carligul care s-a ancorat solid in buza somnului. Cornel il prinde, in sfarsit, de dupa branhii. In apa, parea mult mai mare. Pe uscat are cam 80 de centimetri lungime, asa ca, pana la un metru, ar trebui sa-i intind mustatile. Primul meu somn ! Baietii imi aprind o tigara. Eu nu mai stiu de nimic. Mi-as fuma, probabil, si barba ! Trag adanc cateva fumuri, dar nu am timp sa-mi revin. Hat, hat !

- Mutule, lanseta !

Cum a ajuns Mutu la lanseta, in varful salciei, nu stiu, dar stiu ca l-a scos. Somnul lui este ceva mai mare. Intre timp, Cornel lucra, cu lanseta lui, scotand un somn ceva mai mic decat al meu. La Codru, cel mai vechi deltas dintre noi, nimic nu face hat… Am mai stat un timp, dar nici o trasatura. Codru a montat blinkere, dar degeaba. Am cazut, cu totii, de acord ca somnii venisera cu vaporul de Sulina. Atatia au sosit !… A aparut si nea Filu cu un avat, prins la vreo patru kilometri mai jos.

Nea Filu, spune drept, cat era ceasul cand ne-ai sculat ?

Aproape trei. Dar, de ce ?

Asa, pentru… cultura noastra generala…

Baieti, sa stiti, de la mine, ca pestele mare in zori se prinde si, de altfel, tot nu mai puteam dormi…

Ne luam betele si “monstrii”, apoi incet, incet, pe cararuia dintre salcii, ne intoarcem la corturi. Mor de foame, imaginandu-mi somnul prajit si ciorba de peste, la care atat de bine se pricepe Codru. In urma, necajit, vine tarandu-si sculele de pescuit, saracite de patru blinkere, pe care le-a aruncat, furios, in apa {ca sa se invete minte si celelalte si sa nu mai vina fara pesti}.

“Soatele” ne asteapta, cu focul aprins. Infipt in pirostrii, ceaunul isi colcaie, cu zgomot, apa. In jurul cortului, in mangaierea vantului, stufarisul isi canta melodia lui favorita.

Zilele vacantei au trecut in acea vara, una dupa alta, ajungand la ultima. Ne-am sculat posomorati. Fiecaruia ii lipsea la apel cel putin doua-trei corabii, care se inecasera in acea dimineata. N-am pescuit. Ne-am facut bagajele, celebrele noastre bagaje. Am strans, cu durere in suflet, batranele noastre corturi. Am strans vasele, am strans sculele, am strans tot… Mutu si Cornel n-au strans nimic, pentru ca au hotarat sa mai ramana doua zile. Ne privesc tristi. Toti suntem tristi. Din toata tabara, a mai ramas un singur cort mic si pricajit. La pranz trecem Dunarea cu barca, pentru a manca la restaurantul hotelului din Maliuc. Terasa, curata si imbietoare, ne primeste in intimitatea ei. Bucatile de stiuca pane, cat “mastodontul” de vapor “Rovinari”, ne inunda farfuriile, deschizandu-ne apetitul. Tot pestele, saracul… Atacam, cu hotarare si cu furculita, gustoasa bucata, care se topeste in gura. Sunetul ascutit al sirenei strapunge aerul cald. La debarcader acosteaza un vapor, de pe puntea caruia se revarsa, pestrita, multimea de turisti. Or mai avea stiuca pane si pentru ei ?                                       I

Intorsi in fosta tabara, ne-am luat rasmas bun de la Mutu si Cornel, ce par adevarati robinsoni, cu barbile mari, bronzati, cu palariile albe pe cap, cu lansetele din “fibra” in maini. Am incarcat bagajele pe vapor. Ni se pareau mult mai usoare, sau poate aveam mai mult antrenament…

 

SPRE DUNAVATUL DE JOS

     Cumparam bilete pentru trecerea cu bacul. Este grozav de cald aici, la Galati, iar noi mai transpiram si din cauza emotiei, emotia reantalnirii cu Dunarea, cea care te duce in Delta. A trecut un an de cand i-am lasat pe cei doi robinsoni pe malul apelor… Vom trece, deci, Dunarea cu bacul, vom continua pe sosea, pana la Tulcea, apoi vom calatori pana la Dunavatul de Jos, unde vom aseza tabara. De aici, pe ape, cu lotca.

Urcam pe bac. Edi trepideaza, Luiza e toata numai emotie si nici eu nu ma simt prea bine. Se pornesc motoarele, se urneste “monstrul”, care ia cu asalt marele fluviu. Privirile lacome inghit apele si, o data cu ele, barcile pescarilor, panzele lor, salupele calatoare, de la un mal la altul. Sunt multe masini pe bac, multi oameni care privesc hipnotizati la apele adanci. Din partea opusa, se apropie celalalt bac. Valuri mari ne zgaltaie binisor. O barca cu motor ne intretaie drumul. Motoare, panze, vasle, toate se amesteca intr-un du-te-vino, de-a lungul si de-a latul fluviului.

Am ajuns pe malul opus. Se arunca parame, se ancoreaza solid bacul. Din nou “covrigul” in mana si… “pe cai” ! Drumul serpuieste pe malurile baltilor. Trestiile se leagana in bataia vantului fierbinte. Imagini vechi si cunoscute se reediteaza. Lotci pescaresti zac, pe jumatate scufundate in apa, altele, cu pescari, se indreapta spre orizont. De-a lungul soselei, intalnim carausii locului: catarii. Cu capetele lor caraghioase si plangarete, cu urechile lor lungi, ca niste nopti de iarna, cu blanitele lor placute la mangaiat, se taraie prin drumul prafuit, ducand poveri mai mici, sau mai mari, incarcate in carute usoare, pe doua roti. Altii se tavalesc prin praful de langa sosea. Nu ma lasa inima sa gonesc. Merg cu 40-50 de kilomettri la ora, pentru a putea admira malurile. Grupurile de salcii umbresc portiuni de ape, unde incerc sa banuiesc locuri bune de pescuit. Drumul ingust e foarte sinuos, cu multe pante abrupte, uneori departandu-se de ape, pentru a intra in umbra copacilor si tufisurilor dese. Tot gandindu-ne la ce va fi, ajungem la Tulcea. Primul drum il facem, bineanteles, la magazinul cu articole de pescuit. Cumparam carlige mari, plumbi grei, role de nylon, pentru a ne imbogati arsenalul. Urmeaza aprovizionarea cu alimente.

Din Tulcea, o luam destul de tare spre Murighiol, caci se pare ca rabdarea noastra se apropie de sfarsit. Gratie drumului destul de bun, dar mai ales ca n-a dat “radarul” peste noi, ajungem in timp record la campingul din Murighiol.

Lesinati de foame, intram in localul ale carui geamuri ofera privitorilor linistea intinsa a lacului violet. Ce mancam ? Bineanteles, peste ! Trei portii mari de crap pane. N-au mai ramas din ele decat oasele, niste oase de dimensiuni respectabile. A fost o masa grozava, dupa care… iar la drum. De data asta, fara asfalt, pana la Dunavatul de Jos.

In mijlocul satului, trei bacauani isi armeaza o barca din rasini poliesterice, cam de patru metri lungime. E minunata ! Motorul “Veterok”, de 8 CP, este montat pe oglinda din pupa. Baietii strang cablurile de sustinere ale catargului. Le uram drum bun si ne cautam un loc de tabara. Il gasim in gradina unei primitoare familii. Aceasta gradina se intinde de la drum pana la un canal. Pe marginea canalului, intre salcii, montam cortul. Echipamentul il caram, uzi de transpiratie, sub amenintarea dureroasa a temutilor tauni. Am fi preferat tantari, dar se pare ca nu e pe alese. Alaturi de cort zace, cu lemnul pe jumatate putrezit, o lotca de douazeci si doua de crivace. Cine stie de cand e la pensie ? Edi vede in ea un sarpe. Il vad si eu, asa ca il linistesc. Nu e veninos, e de apa. In noaptea care a urmat, l-am auzit fasaitul intre invelitorile cortului. Probabil ca se adapostise de racoarea umeda a noptii.

Gazda vine sa vada cum ne-am instalat. E o femeie zdravana si harnica. Ne-am format deja o parere, dupa ce i-am vizitat gospodaria. Are trei copii: doua fete si un baiat. Fata cea mare, de 16 ani, este la o scoala din Tulcea. Cea mica, Mona, un drac de fata, e de varsta lui Edi. Baiatul are 18 ani si e tractorist rutierist, iar tatal sau lucreaza pe o combina. Acum sunt amandoi la lucru. O rog pe gazda sa-l trimita pe Vasile la noi, cand va veni. Aflasem ca el cunoaste bine locurile de pescuit si cele in care se afla pasari. La doi metri de cortul nostru, pamantul se prelungeste in canal printr-o podisca din lemn, ce tine loc de debarcader. De el se afla legata o lotca de optsprezece crivace, lotca gazdei. Privesc apa canalului. Este perfect transparenta, asa incat, pe fundul malos, se vad plante acvatice. N-am visat, pana acum, un loc atat de minunat pentru tabara. In stanga cortului, la distanta, avem un vecin cam galagios. Un porc, destul de respectabil ca volum, isi cere, grohaind duios, masa de seara. Incarcam aparatele de fotografiat cu casete noi, apoi ne montam sculele de pescuit. Apare Vasile. Asa cum ne spusese mama lui, cunoaste foarte bine canalele. Stie unde se afla o colonie de pelicani, stie unde sunt tiganusi si rate. Ne va duce, maine dimineata, cu lotca. Vom merge pe canalul Dunavat, apoi, prin garle, pe Canalul Lipovenilor. Pe acolo trage somnul, salaul si stiuca. Il intreb daca stie povesti pescaresti. El nu, dar cunoaste un pescar. E venit din Caraorman. S-a stabilit aici, nu de mult. Si-a facut o casa. E o poveste veche… cu taliene…

Spune-mi povestea cu talienele.

O sa v-o spuna el. Mergem mai tarziu. O sa-i faca placere.

Facem ordine in tabara, apoi ne ducem la marginea canalului. Obosit, dupa o zi in care nu si-a crutat puterile, soarele se duce la culcare. Admiram apusul in tacere. Apa straluceste insangerata, intimp ce plaurul plutitor, care aluneca dus de curent, isi schimba mereu culorile. Salciile tac. Vantul nu se mai joaca prin coroanele lor. Din fundul apelor, intr-o vesnica miscare, mormolocii ies, unul dupa altul, sa respire. Apoi, se scufunda iar. Suprafata plana a apei, ca un cristal bine slefuit, este ciuruita de mici puncte. Sunt locurile in care se ivesc boticurile minuscule ale mormolocilor. Parca sunt stropi de apa ce cad pe suprafata baltii. Culorile fierbinti, imprumutate de apa de la soare, palesc,din ce in ce, apoi, ca o mantie nevazuta, intunericul ne invaluie. Dupa ce il culc pe Edi, ma intorc langa Luiza, pe podisca de lemn. Il asteptam pe Vasile. Intr-un tarziu, apare si el. Luam o lanterna, o sticla cu rom, tigarile si puloverele, dupa care ne indreptam spre casa pescarului.

 

PESCARUL DIN CARAORMAN

- Buna seara ! ne-a intampinat gazda.

Ii raspundem, apoi asteptam ca Vasile sa-i explice motivul vizitei. Nu stiu de ce mi-l inchipuiam batran, barbos, solid cat un munte… In fata noastra sta un om, cam la 40 de ani, subtirel, de inaltime medie, fara barba si care nu aduce, de loc, a pescar.

- Povestea cu talienele ? Pai… luati loc.

Pe masa stau rasturnate, cu gura in jos, niste pahare. Scot la iveala sticla. Gazda zambeste, intoarce paharele si toarna. Omul nostru e timid. Isi aprinde o tigara si nu stie cum sa inceapa. Il ajut, aducand discutia la ordinea zilei: pestele. Cam pe unde se gaseste peste mare, unde am avea sorti de izbanda si asa mai departe. Se lumineaza brusc si prinde chef de povestit. N-a plouat de mult. Apele au scazut, asa ca pestele mare s-a retras in locurile adanci. Dar cele mai bune locuri de pescuit sunt la el, la Caraorman. Normal. Ii dam dreptate. Ne spune ca acolo pescarii au prins la carlig mare, ancorat cu funie, somn ce nu incapea intr-o caruta. Luiza intreaba daca este posibil sa fie atat de mare. Ii fac un semn discret, dar se pare ca gazda noastra e obisnuita cu orasenii. Nu se supara. Se ridica, doar, in picioare si pleaca. Ravine cu un carlig cat palma. Mi-l intinde.

- Cu asta am prins somn si nu e unul din cei mari.

Ma trec fiori gandindu-ma la pestele care s-a zbatut intr-un asemenea carlig. Il intind Luizei. E mai mult decat impresionata. Ma gandesc la sculele mele de pescuit, la carligele ce par a fi facute pentru prins fluturi. Inapoiez carligul gazdei, ca sa nu mai simt raceala metalului in palma.

- Pastrati-l ca amintire ! Asemenea carlige nu gasiti la magazin.

Pescarul nostru isi iubeste mult meseria. Cand vorbeste de peste, ochii capata reflexe ciudate, se arcuieste in scaun si atunci vad ca, de fapt, nu este slab de loc. E tot numai fibra. Pescuieste de cand era copil. Tatal si bunicul lui au fost pescari de cand se stiu. Viata nu este usoara:

Te scoli dimineata si pana seara n-ai clipa de odihna. Multe se intampla in delta. Odata, am plecat, cu tatal meu si inca trei tovarasi, pe ostrov. Am facut o coliba din stuf, apoi am plecat sa pescuim. S-a prins peste destul. Seara am aprins un foc mare langa coliba, ca sa ne uscam hainele si sa facem ciorba. Dupa ce am mancat, unul din tovarasi a ramas sa stinga jarul cu apa. Ne-am culcat. Nu stiu cat am dormit, dar ne-am sculat in flacari. Ardea toata coliba. Ardeau si hainele de pe noi. Ne-am aruncat in apa. Totul a ars, ca un chibrit. N-am ramas decat cu zdrentele de pe noi si cu viata. Probabil ca jarul n-a fost bine stins, iar vantul l-o fi aruncat pe peretii colibei. Stuful era uscat. Nu plouase de mult… Bine ca am scapat cu viata !

Dar cu talienele ce a fost ? intreb timid.

Ei, cu talienele…

Isi aprinde, din nou,o tigara, apoi incepe povestirea, o poveste adevarata, care era sa-l coste viata. Il abserv prin fumul tigarii. Retraieste intamplarea.

- Lucram in echipa cu tovarasii mei. Am plecat, inainte de ivirea zorilor, cu vaporasul. Era si directorul de la “Piscicola” cu noi. Am iesit de la gura fluviului in mare. Am batut pari grosi si am montat talienele. Cineva trebuia sa ramana pe taliene, ca sa apere pestele prins de lacomia pasarilor. Mai nimeni nu vroia sa ramana. Nu-i chiar asa usor sa stai pe scandura prinsa de taliene. Am spus ca raman eu. Restul echipei a plecat cu vaporasul.

Trage din tigara stinsa, o reaprinde, apoi continua:

A inceput apa sa creasca. Valurile se izbeau in stalp si in mine. Stateam asezat pe scandura, cu picioarele in apa, si ma tineam de stalp. Mi-am dat seama ca incepe furtuna. Nu tin minte cat am stat agatat de stalp. Mainile si picioarele imi amortisera. Valurile ajunsesera peste piept. Apa era rece si incepusem sa inghet. Atunci am vazut doua vaporase venind spre mine, incet, foarte incet. Din cauza valurilor nu se puteau apropia. Un marinar, legat la mijloc cu o funie, s-a aruncat in apa, dar nu a putut ajunge pana la mine. Toti erau disperati. Nu stiau cum sa ma ia din iadul ala. Au aruncat un colac legat cu o funie. L-au aruncat de multe ori si, pana la urma, l-am prins. Eram intepenit de frig si umezeala, asa ca nu stiu cum m-am tinut de el. Tovarasii m-au scos din apa, dar eu nu-mi amintesc nimic. M-am trezit, dupa trei zile, la spital, la Tulcea. Mama si nevasta ma boceau. Au spus ca vorbeam cate ceva, dar eu nu stiu nimic. Nu-mi amintesc nimic. A venit si directorul sa ma vada. Era bucuros ca scapasem cu viata. Am mai stat, in spital, doua saptamani, apoi am fost pensionat. M-am mutat aici, la Dunavat, ca sa nu-i mai vad pe tovarasii mei plecand fara mine.

Asta este povestea cu talienele. El a spus-o simplu, dar numai el stie ce a trait atunci, in mijlocul furtunii dezlantuite, printre valurile pustietoare, cocotat pe o biata bucata de scandura. S-a lasat tacerea. Nu indrazneam s-o rup cu o intrebare. Cred, totusi, ca a intuit-o.

- Dar tot mai pescuiesc. Asta e doar meseria de-o viata. Am mare respect pentru salau, stiuca si somnul mare. Stiu sa lupte !

Ne-am aprins, din nou, tigarile si discutia s-a reannodat. Asa am aflat ca somnul mare, pescuit, opfteaza pe fundul lotcii si este deosebit de rezistent, incercandu-si ultima sansa. Cineva a pescuit un somn. I-a taiat capul, i-a scos maruntaiele si s-a dus sa-l spele in fluviu. Bucata de muschi s-a destins, in ultima zvarcolire, simtind apa si, scapandu-i din maini, a disparut in adancuri.

- Somnii mari sunt in stare sa insface rate care inoata la suprafata. Am pescuit somn mare folosind, ca momeala, un pui. Acolo, la Caraorman, de unde sunt eu, se prinde peste mare. Si locurile sunt frumoase. Trebuie sa mergeti acolo ! O sa gasiti nisip, mult nisip, pasari foarte frumoase si peste, mult peste…

Ne-a povestit despre locurile lui natale si tigarile s-au terminat, romul la fel, iar ceasul arata ora doua. Ne prinsese dimineata ! Ne-am despartit, cu parere de rau, strangandu-ne mainile, mult timp, cu caldura.

Afara, cerul era tulburator de senin, iar gradina lui, plina de stele, te indemna la visare. Pana la cort am mers in tacere, luminandu-ne, din cand in cand, drumul, cu lanterna.

Noapte buna, Vasile !

Noapte buna ! Peste trei ore vin sa va iau cu barca. Mergem sa cautam pasarile.

Am mai privit, inca o data, cerul, apoi apa dintre salcii, dupa care am intrat in cort. Ghemuiti in sacii de dormit, ne gandeam la cele petrecute, la cele auzite si, bineanteles, la povestea adevarata a pescarului din Caraorman. De stalpul cortului statea agatat carligul cel mare, primit in dar.

Apele au devenit nemiscate. Poate aluneca, se scurg pe undeva, cine stie pe unde si cine mai stie daca se scurg. Asa e prin balti. Totul ti se pare incremenit, lipsit de viata, fara suflet, fara miscare. Totul, incepand de la ape. In unele achiuri incercuite de mase dese de trestii, ca un zid, ca o granita, apele se limpezesc, gasindu-si linistea. Aici prind o clipa de ragaz pentru a-si cobora, de pe cocoasa valurilor, bagajul imens de grauncioare de pamant, cine stie de unde carate cu atata truda. Unele devin atat de pure, atat de fara pacat, incat te lasa sa patrunzi pana in cele mai ascunse unghere. Atunci te speli si tu de pacate, devii parca mai filozof, privind masa transparenta prin care poti vedea granita adancimii. Nici o incretire a suprafetei ca de poveste. Plantele par incremenite. Totul pare incremenit, lipsit de viata, fara suflet, fara miscare, incepand de la… ape. Pare… Numai pescarul ce-si mananca painea lui, cu miros de peste, stie ca aici este mai multa viata si mai multa miscare ca oriunde, ca vesnic se da marea batalie pentru supravietuire.

Teatrul este dupa cortina de stuf, dupa cortina de ape si, ca la orice teatru, astepti ca ea sa se ridice. Dar n-o va ridica nimeni. Trebuie sa ti-o ridici singur si nu toata, ci doar cate un colt. Un colt ici, un colt colo…

Ca niste rangi dure, mainile despart fratia trestiilor, creand spatiul de trecere. Corpul le urmeaza cu greu, agatandu-se, taindu-se in zecile de cutite ascutite ca briciul. Totul ti se pare potrivnic, impiedicandu-te sa ajungi la marele spectacol. In sfarsit, prin perdeaua de lancii care a mai ramas, zaresti intinsura unui ghiol. Pieptul se misca in sus si in jos, spasmodic, ajutand plamanii sa se umple cu aerul umed si cald. Un moment de odihna, un moment de frica, apoi, cu inima batand sa sparga pieptul, ridici acel colt care te mai desparte… Cercul pupilei alearga, flamand de imagini si surprize, de la un colt la altul al ochiului care pacatuieste. Fotografiaza totul, pana in cele mai mici amanunte. Imaginile color se developeaza in creier, apoi aluneca prin tot corpul, in drumul catre suflet. Raman acolo ! Mai frumoase decat ti le-ai inchipuit, mai suave decat ai visat, mai gingase, mai lipsite de griji, mai pline de viata. Si atunci dispare incremenirea, lipsa de miscare, linistea… Apare Delta.

Capul nu iese din ascunzis, pentru a nu se trada, pentru a nu se da alarma impotriva intrusului. Sunt acolo ! Cu ciocurile in aer, intre pene sau in apa. Sunt acolo ! Cu aripile stranse, sau larg deschise, cat lumea de larg… Sunt acolo ! Oparte din minunile lumii, simbolul de vis al omului catre albastrul cerului.

Va urma…

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.