Poetul nestiut de la malul marii

                       Arsita zilei s-a mai domolit si o boare racoroasa a invaluit gradina, indemnand-o la odihna serii. Ma invart printre copaci, ocolind casa si privind, ici-colo, plantele florile si frunzele, fara nici o treaba. Maine vor sosi copiii si echipajul lui “Thor” se va intregi. Nu-mi gasesc locul si bantui, ca o stafie, prin gradina care pare sa adoarma. – Nea Eugen! Strigatul se aude de dupa gard. In fata portitei, asteapta o umbra cenusie si inalta. Cu cat ma apropii, umbra isi precizeaza conturul si se transforma in Dan, vecinul meu de la a treia casa. Nu l-am vazut de mult… Baiatul asta lucreaza, mai tot timpul, pentru a-si intretine mama, sotia si copilul. Este un tanar priceput la toate si se incumeta la tot felul de munci. Cu ani in urma, “a cusut” cu sarma maldarii de stuf, asezati de nea Nelu, pe acoperisurile celor doua case, a sapat o groapa mare, care avea sa devina o fosa septica si a acoperit, scandurile gardului si ale frontoanelor de la case, cu ulei ars, pentru a le proteja de intemperii. Ori de cate ori am avut nevoie de ajutor, l-am gasit la el. Dan a lucrat la “Uzina de apa”, iar acum munceste, in echipa, la dispozitia primariei. De la turnatul betonului si pana la stransul fanului pentru animale, nu refuza nici o solicitare, iar uneori mai si pescuieste. Cu un organism sanatos si cu un fizic puternic, Dan munceste, constiincios, non-stop, pana ce termina bine orice treaba. Felul lui de a fi m-a facut, de-a lungul anilor, sa-l indragesc. Dan Cernomoretz… Dan Mare Neagra… – Buna, Dane! Intra… Ii deschid poarta si pare ca aluneca, sfios, ca si cum nu ar vrea sa deranjeze. Are un caiet, cu scoarte groase, pe care il tot plimba dintr-o mana in alta. – Am adus… Am adus niste poezii, scrise, mai demult, de mine… Poate ai timp sa le citesti si sa-mi spui parerea… Mata esti altfel si ai sa ma intelegi… Poate le citesti si sa-mi spui daca iti plac… Uimit, intind mana si iau caietul. – Tu scrii poezii?! Cand? – Cand pot si cand simt. Unii rad si spun ca sunt prostii, dar eu asa simt… Simt ca trebuie sa scriu si… as vrea sa-mi spui parerea. O sa le citesti? – Sa fii sigur! Abia astept. Unde mai pui ca sunt si curios… Nu ma asteptam… Fata colturoasa, cu nasul mare si usor acvilin, cu ochii adanciti in orbite si sprancene puternic conturate, se relaxeaza intr-un zambet cald. – Acum plec! O sa mai trec eu pe la mata… Dan iese in ulita si se transforma, din nou , in umbra cenusie si inalta, care dispare. Raman, nehotarat, cu caietul in maini. Pare incredibil ca acest om, plin de forta fizica, cu o aparenta dura, care trebuie sa munceasca mereu ca sa-si intretina familia, sa aiba si momente de… Deschid caietul si, la lumina becului de sub umbrar, citesc un titlu:

   Gand

   Luna se stinge pe cer

  Numai un suflet stingher

  Mai rataceste.

 Stelele, toate, dispar

 Numai un suflet hoinar,

Te mai iubeste.

               Ascunse mai sunt cotloanele sufletesti ale omului… Citesc si invat sa-l cunosc pe Dan Cernomoretz. Timpul trece, iar eu citesc, cu placere si curiozitate, cuvant cu cuvant… O suta treizeci si trei de poezii despre viata, moarte, disperare, iubiri traite, dezamagiri, anotimpuri reci si chinuitoare, intrebari fara raspuns, dorinte de mai bine, durere si singuratate. Din loc in loc, …adnotari: “M-am nascut langa mare si sunt asemeni ei, daca ma iau dupa nestatornicia soartei si vietii mele si dupa numele ei, pe care il port. Vuietul surd al marii, ale carui talazuri s-au spart, aproape intotdeauna, in inima mea, decat la tarmul ei, m-a insotit mereu in viata, ca un inger pazitor si aducator de liniste a sufletului meu, atat de chinuit de iubiri, dorinte, asteptari, singuratate, esecuri sau realizari…”

         “Cand stau pe malul marii, eu simt cum marea plange

           Si-ntreaga ei durere in valuri se rasfrange

           Iar cand sfios amurgul coboara peste lume

           Ii inteleg chemarea ce-ncearca, parca-mi spune

           Ca m-am nascut in zori, cand s-a nascut si zarea

           Ca tatal meu e vantul si mama-mi este marea.”

       “Intotdeauna, m-am indepartat, cu greu si cu parere de rau de tarmul marii, pentru ca numai aici am putut sa scriu cu adevarat. Marea, prin felul ei de a fi, a fost muza vietii mele. Numai la tarmul ei am putut gasi linistea sufleteasca si inspiratia necesara pentru a scrie si, poate ca de aceea m-am intors si am ramas aici ca sa-mi traiesc viata in aceste locuri si sa fiu cat mai aproape de mare. Astfel, pot continua sa scriu…”

Marea si pescarii

                                 Porneau pescarii spre lumini de stele

                                 Spre largul marii, catre zori de zi

                                 Sa ii sarute soarele pe fata

                                 Cand dintre ape, iar va rasari

                                   Si farul ii asteapta-n tarm de mare

                                   Sa le arate calea inapoi

                                   Dar ei pluteau, pierzandu-se in zare

                                  Sa ii sarute soarele in zori

                                   Iar cerul plin cu mii si mii de stele

                                   Se intindea senin deasupra lor

                                   Inaintau, tacuti, pe apa marii

                                  Caci cerul le era ocrotitor

                                   In fata-i astepta nemarginirea

                                   Usor, chemandu-i catre ea, mereu

                                   Cu adieri ii saruta si vantul

                                  Erau doar ei, marea si Dumnezeu.

                                   In zorii zilei, mirosind a sare

                                   Ei tot vasleau, mereu spre infinit,

                                   Sa intalneasca soarele in fata

                                   Ca sa-i sarute, iar, de bun venit.

                                   Din zare se inalta o lumina

                                   Al noptii intuneric risipind,

                                   Se naste-o noua zi din apa marii

                                   Si-atunci se-opresc pescarii din vaslit

                                   Isi duc la piept mainile-a rugaciune

                                   Si catre rasarit ei fruntea isi apleaca

                                   Smeriti ridica ochii spre lumina

                                   Si murmura o rugaciune-n soapta

                                   Sa ii ajute Dumnezeu si marea

                                   S-aduca din adancuri hrana

                                   Si teferi, inapoi, sa se intoarca

                                   Fara sa simta-n suflet ce e teama

                                   Apoi opresc la plasele ce ii asteapta

                                  Cu pestii ce in ochiuri se agata

                                   Si-a marii bogatie se revarsa

                                   In barca lor, ca-n orice dimineata

                                   Si scanteiaza-n razele de soare

                                  Multimi de pesti, zvacnind stralucitor

                                   Zbatandu-se in ultima-ncercare

                                   De-a evada spre-adancurile lor

                                   Si rand pe rand in ultima zvacnire

                                   Sfarseste viata-n trupuri argintii

                                   Eterna jertfa, veche de cand lumea

                                   Pe care nimeni nu o va opri.

                                   Intr-un tarziu se-ntorc din larg pescarii

                                   Vaslind ritmatic, catre tarm, usor,

                                     Din pieptul lor razbate cant spre soare

                                     Caci cerul iar le-a fost ocrotitor.

           Literele imi joaca in fata ochilor. S-a facut mai mult decat racoare. Imi aprind pipa si ma intind in sezlong. Prin frunzis, prin petele negre ale cerului, stralucesc stelele. De prin gaurile nevazute ale ierburilor, greierii isi unesc melodiile, intr-un concert nocturn. Versurile citite ma obsedeaza…

                                                         Reintoarcerea

                                 Azi m-am intors

                                 De unde am plecat mai ieri

                                Si ajuns acum

                                 La acest sfarsit de drum

                                 Imbatranit, dar parca, mai frumos

                                 Cu chipul celui care a umblat

                                Prin lumea larga

                                 Iar acum intors

                                 Nu as mai vrea decat sa dorm

                                 Sa ma cuprinda somnul cel de veci

                                 Din care-apoi sa nu ma mai trezesc

                                 Sunt obosit si mai visez

                                 Si nici sa stiu ce-as vrea acum

                                 Nici ce voi vrea

                                 Nici ce am fost

                                Cine voi fi

                                 Sau cine sunt

                                 N-as vrea decat

                                 Sa dorm usor

                                 Sau chiar sa mor

                                 Sa pot pleca din asta lume.

                   Brusc, linistea este sparta de vaietele sfasietoare ale sacalilor. Sunetele disperate vin de dupa canalul de la marginea comunei, dinspre marginea “Plantatiei” si se preling spre sat, doar cateva minute, apoi linistea noptii isi reintra in drepturi…

                                                 Viata ca un poem

                           Am fost umbra si lumina, cand am suferit, am ras

                           Am fost viata si in moarte, m-am pierdut precum in vis,

                           Am fost luna-n zori de ziua, am fost soare-n asfintit,

                           Am fost adevar in suflet, cand in viata am iubit,

                           Am fost zi de primavara, renascuta dintr-un gand

                          Si-am ajuns frunza de toamna, ratacita pe pamant.

                           Am iubit cu disperare viata ce a fost doar vis

                           Am fost foc ce-a ars in mine, insa astazi este stins,

                           Am fost cantec care trece si voi fi suspin de jale

                           Am trecut prin tot si toate, fiindca toate-s trecatoare,

                           Am fost stea ce-n apa marii, nopti la rand s-a oglindit

                           Am fost fulg de nea si raza soarelui ce-a rasarit.

                           Eu am fost mereu acelasi si am fost altul mereu

                           Prabusire-n zbor de soare si-naltari spre Dumnezeu

                           Am fost stanca-n care valul vietii a izbit pe rand

                         Am fost doar un tarm de mare plin de scoici si de pamant

                           Am fost valul marii mele, care s-a pierdut in zare

                           Am fost somn de vesnicie si-nceputul unui vis

                          Am  fost strop de fericire si-am fost lacrima in plans

                           Astazi viata mea e numai un poem soptit in gand

                           Si pe-aceasta foaie a vietii, eu sunt ultimul cuvant.

                   Ma ridic, sting becul de sub umbrar si ma indrept, prin intuneric, spre casa. Habar n-am cat este ceasul si nici nu ma intereseaza. Am descoperit o foaie nestiuta din caietul vietii, uneori plina de dramatism, a unui om. In timp ce urc treptele casei, ultima poezie imi suna in cap, ca un clopot…

                                                   Totul ca un fals

                                   E un fals in toata viata noastra

                                   Grosolan, sinistru si greoi

                                   Bucurii putine, falsuri multe

                                   Prea reale chinuri si nevoi.

                                   Zambete ce par, adesea, strambe

                                   Si priviri ce astazi nu mai vad,

                                  Ca intreaga lume se transforma

                                     Intr-un vesnic si imens prapad.

                                     E un fals si-n fiecare moarte

                                     Si-n speranta vietii de apoi

                                    Unii cred in ea, dar cati, vreodata,

                                     S-au intors de-acolo inapoi.

                     Cat ma dezbrac, realizez ca n-am banuit sa pot gasi atata sensibilitate in sufletul unui om. Si unde? Aici!… La capatul tarii… In ultimul port de la Dunare… In ultima statie, inainte de neantul marii… Va urma…